Start > Ritul bizantin > Duminica Vameșului și a Fariseului

Duminica Vameșului și a Fariseului

6 February 2010
1,436 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și Fariseului)

În Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, ni se spune că Dumnezeu are o slăbiciune pentru cei umili și îi ascultă atunci când îi cer ajutorul: “Nu va primi Domnul pe cel care asuprește pe sărac, dar rugăciunea celui asuprit o va asculta. Nu va trece cu vederea rugăciunea sărmanului și nici pe văduvă când I se va jelui. Oare nu curg lacrimile văduvei pe obraz? Strigarea ei asupra celui care i le-a stors va fi auzită. Cel care slujește lui Dumnezeu, cu bunăvoință va fi primit și rugăciunea lui până la nori va ajunge. Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii și nu se va mângâia până nu va ajunge acolo” (Eccl. 35, 14-18). Acest fapt este explicat pe larg în pericopa de astăzi.

Evanghelistul Luca ne informează că Isus spune parabola din această duminică “pentru unii care se credeau drepți (cei mai buni) și-i disprețuiau pe alții“. În acest sens, Mântuitorul relatează atașamentul a doi oameni care urcă la Templul din Ierusalim, ca să se roage: un fariseu – expert al Scripturilor – și un păcătos, vameșul. Cel dintâi este tratat de toți oamenii cu respect, în timp ce al doilea – care a acceptat să se alieze cu romanii care asupreau poporul evreu – era considerat un trădător. Domnul ne prezintă “două extreme”: seriozitatea, cinstea imensă – pe de o parte – răutatea și corupția absolută, pe de alta.

Aceasta este realitatea aparentă: aceea pe care o constată oamenii și o percepem cu toții. Din fericire, Dumnezeu judecă altfel. Totul se clarifică în clipa rugăciunii, căci înaintea Domnului, aparențele se năruiesc și rămâne substanța. În rugăciune, criteriul de evaluare se schimbă și înțelegem că: sufletul nostru poate fi curat sau murdar, cinstit sau fals; mintea noastră poate fi îngustă sau largă – dispusă să caute adevărul și să îl urmeze…

Fariseul

În Templu, fariseul se așează în primele rânduri, ca toți să-l vadă, rugându-se astfel: “Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca și ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig” (Lc 18, 11-12). Din cuvintele sale, rezultă că el îi mulțumește Creatorului pentru că nu este asemenea celorlalți oameni, ci este “mult mai bun” decât majoritatea și respectă Legea întru totul. De fapt, în rugăciunea sa, nu-L pune în centru pe Dumnezeu, ci pe sine, cu toate realizările sale. Evanghelia ne amintește că: “El se ruga în sine“: contează doar părerea sa. Nu intră în dialog cu alții sau cu Dumnezeu. Toți sunt hoți, adulteri, păcătoși… Uită că Isus a venit exact pentru cei din urmă (săraci, păcătoși) ca să-i învie la viață… Mai mult, el nu consideră că are nevoie de Domnul, nu se recunoaște creatură limitată, care poate fi împlinită numai de puterea divină. Fariseul nu recunoaște că ar fi primit totul de la Dumnezeu și nici nu-I cere ceva Domnului, ci numai Îi povestește realizările sale pe baza cărora consideră că merită să fie răsplătit. Nu se oprește aici, ci îi disprețuiește pe cei care nu sunt ca și el. Pentru a se lăuda, simte că trebuie să-i ponegrească pe alții, creând ulterioare dezbinări. Consideră că nu trebuie să schimbe nimic în viața sa.

Fariseul este cel care se prezintă înaintea Creatorului cu logica sa, cu gândurile și părerile sale, dorind să i le impună lui Dumnezeu. Dorește să facă din Domnul “un subaltern al său”, să-i dea lecții. Uită că este el, cel care depinde întru totul de Dumnezeu! Prin urmare, este el, cel care hotărăște cine sunt bunii și răii, eliminându-i pe toți cei care nu sunt ca și el.

Considerându-se un expert al Bibliei, de fapt, nu-L cunoaște pe Dumnezeu, care se descoperă doar celor umili. Nu a înțeles că darurile Domnului (sănătatea, viața fericită, mântuirea) nu se pot cumpăra sau câștiga, ci sunt oferite gratis, celor care Îl urmează. Fariseul nu a înțeles că omul care-i elimină pe frații săi din viața lui, îl elimină și pe Dumnezeu. Apostolul Petru ne spune că Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile bărbaților care nu-și apreciază soțiile. Logica este simplă: cum putem cere iubirea și ajutorul lui Dumnezeu, dacă refuzăm să-i iubim pe cei de lângă noi?

Vameșul

Vameșul? Și el se prezintă înaintea Domnului. Se retrage, ca să nu fie observat. Nici nu știe cum să se roage după regulile timpului… poate doar să repete cele dintâi cuvinte ale Ps. 50: “Doamne, ai milă de mine, păcătosul“. El nu-și ridică ochii la cer, nu are ceva bun, ca să-I ofere Domnului și nici nu-i trece prin minte să se compare cu alții. Știe că este într-o situație gravă de păcat. Inima lui este plină de durere, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu și a nedreptățit (furat) atâtea persoane. El dorește ca viața sa plină de trădări și falimente, să se schimbe în una de solidaritate și să treacă sub comanda lui Dumnezeu. El se oprește la intrarea în Templu, privește în jos, se căiește de păcatele sale și-i cere Domnului să-l trateze cu milă. Acest om, conștient de comportamentul său, care nu este întru totul în linie cu voia Domnului, îi cere Tatălui ceresc să-l ajute, să-l ierte, să-i dea curajul și puterea să se schimbe. În altă ordine de idei, rugăciunea vameșului este ascultată, tocmai pentru faptul că acest om își recunoaște greșelile față de semenii săi și a hotărât să fie mai bun. El nu dorește să-I impună lui Dumnezeu punctul său de vedere, ci se încrede în iubirea și mila Domnului față de el.

N.B. Să nu uităm că vameșul era un om realizat, care se îmbogățise pe spinarea altora. Avea tot ce îi trebuie, în afară de fericire. Este important pentru el, ca să continue să caute… Numai pentru că și-a făcut timp și s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu, a aflat mântuirea. Noi ce căutăm? Unde căutăm?

Dacă era un vameș disprețuit de lumea comună, dar și de unii dintre cei care contează… cum de putea să meargă singur la Templu? Putem crede, că asemenea multor oameni din zilele noastre, se bucura de “protecție”, datorită puterii și relațiilor pe care le avea. El era apreciat de cei din “gașca” sa, ca fiind unul de încredere, care nu se amestecă în afacerile altora, care știe să tacă atunci când trebuie… Și el, asemenea fariseului, trăiește pentru sine: împotriva legii lui Dumnezeu și împotriva legii fraternității. În ciuda acestor rele, vameșul se umilește înaintea Domnului, își recunoaște păcatele și cerându-I ajutorul, arată că se încrede în bunătatea Lui. Isus ne spune că recunoașterea păcatelor este lucrul care ne apropie de Dumnezeu și ne deschide calea către mântuire!

Judecata lui Isus

În verdictul Său, Isus ne informează că Dumnezeu-Tatăl s-a bucurat de rugăciunea vameșului păcătos și nu a primit rugăciunea orgolioasă a fariseului. Chiar dacă toți au fost de partea fariseului, Isus s-a așezat de partea vameșului, deși multora nu le-a convenit exemplul Său.

Isus ne informează că acest om păcătos, a primit darul iertării… intrarea în viața veșnică. Așa este Domnul! Îi primește pe toți cei care aleargă la El și-i povestesc necazurile proprii, cerându-I ajutorul. De fapt, Isus ne spune că adevărata rugăciune o face omul care – în ciuda păcatelor și a necazurilor sale – aleargă la Dumnezeu, i le povestește și-și pune viața în mâinile Lui, cerându-I ajutorul și îndurarea.

“Evanghelia” pe înțelesul nostru

Această pericopă ne invită să ne întrebăm dacă suntem “farisei” sau “vameși”? Noi putem să adaptăm acest text biblic la situația zilelor noastre. Iată un exemplu: doi studenți intră în biserică. Primul se așează în rândul din față și-i mulțumește lui Dumnezeu că nu este ca și ceilalți tineri, ci este cel mai bun din clasă. Al doilea se așează lângă colegii săi și în mintea sa, se căiește de faptul că mereu face câte o năzbâtie, că nu-și face întotdeauna temele, că îi supără des pe părinți, chiar dacă își propune întotdeauna să se schimbe… și îi cere lui Isus să îl ajute să fie mai bun. El recunoaște că îi este greu să-i ierte pe cei care îl supără, că îi este aproape imposibil să fie cuminte la facultate și să asculte de părinți întru totul, dar îi cere lui Isus puterea să fie mai bun.

Care rugăciune este ascultată de Domnul?

Cel dintâi student are impresia că se adresează lui Dumnezeu, dar imediat vorbește doar despre el, despre calitățile și realizările sale. El uită de Domnul pentru că se evidențiază doar pe sine. Într-un fel se crede “Dumnezeul” lui, nemaiavând nevoie de o altă autoritate. Deci, nu se roagă!

Fraților! Dumnezeu ne cunoaște și nu este nevoie să ne lăudăm înaintea Lui. El cunoaște calitățile dar și defectele, greutățile și necazurile noastre. El știe totul despre noi și ne iubește, așa cum suntem! Domnul primește rugăciunea celui de-al doilea pentru că acesta, își recunoaște greșelile și cu sinceritate, cere ajutorul Domnului, pentru că îi este greu să trăiască după învățătura Evangheliei și nu întotdeauna reușește.

Vă amintiți că Isus a spus această pericopă pentru cei care pretindeau că sunt drepți și-i disprețuiau pe ceilalți? A disprețui, înseamnă a crede că o altă persoană nu are nici o valoare, nici o demnitate și nici nu merită să trăiască sau să fie luată în considerare. A trata cu dispreț, înseamnă a-i judeca și a-i condamna pe alții, convinși fiind că noi suntem cei mai buni. Este atașamentul omului “nebun” care stabilește de unul singur, cine este bun și cine este rău, substituindu-se lui Dumnezeu – sau și mai grav – alungând puterea iubirii și milei lui Dumnezeu, care ne tratează pe toți, ca pe fiii Săi iubiți.

Cu siguranță, fariseul și primul student își făceau datoria, dar greșeala lor constă în faptul că îi disprețuiau pe cei, pentru care Isus și-a dat viața. Oare devenim mai buni atunci când îi desconsiderăm și-i batjocorim pe cei de lângă noi? Fraților, cine face astfel, demonstrează că nu a înțeles Evanghelia, care pune în centru iubirea, înțelegerea, iertarea, slujirea și ajutorarea tuturor.

Buni sau răi, cu toții suntem fiii lui Dumnezeu. Pe toți ne cheamă Tatăl la mântuire. Nu îi place Domnului, atunci când fiii Săi se disprețuiesc. El apreciază dacă ne recunoaștem greșelile și dacă hotărâm să-I cerem ajutorul, ca să fim mai buni. Trebuie să recunoaștem că mereu avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pentru a birui problemele vieții și pentru a crește în iubire față de cei dragi.

Dumnezeu îi ajută pe cei umili

Apostolul Petru ne spune “că Dumnezeu se împotrivește celor mândri și celor smeriți le dă har“. Numai cei umili (cei care cred că au nevoie de ajutorul Lui) pot să-L urmeze cum se cuvine pe Isus! Din păcate, suntem cu toții ispitiți să ne afirmăm, să ne lăudăm sau să ne evidențiem… Fraților! Trebuie să ne căim de păcatele noastre și să recunoaștem că numai Isus poate să ni le șteargă, să le elimine și să le ierte. Doar El ne poate mântui!

Dumnezeu ne cere să renunțăm la mândria noastră. Acest fapt este mai greu decât cucerirea lumii întregi, dar exact acest lucru ni-l cere Domnul: să încercăm să ne schimbăm noi… în loc să pretindem să-i schimbăm pe alții. Să ne convingem că fără ajutorul lui Dumnezeu, acest lucru este imposibil. Să credem că numai puterea și harul Lui ne pot reînnoi și ajuta să ne îndreptăm cu hotărâre către mântuirea noastră. Acesta este adevăratul sens al umilinței.

În lumea noastră – dominată de mândrie – această poziție nu este ușor de înțeles, uneori nici de cei din casa noastră, din jurul nostru. Din această cauză trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute și să fim consecvenți în a face binele și răbdători, cu slăbiciunile celor de lângă noi.

Greșim amarnic atunci când ne comparăm cu alții

Orice om judecă eronat, crezându-se mai bun decât alții și prin urmare, greșește când îi condamnă, judecă, acuză și disprețuiește pe semenii săi. De fapt, pornind de la acest text din Evanghelia după Luca, papa Paul al VI-lea afirmă: “Compararea cu alții, ne face îngăduitori față de noi și orgolioși față de aproapele: mă refer la pericopa fariseului și a vameșului, atunci când cel dintâi spune despre sine: “Eu nu sunt ca toți ceilalți”, în timp ce vameșul nici nu îndrăznea să-și ridice ochii la cer și-i cerea Domnului să se îndure de el” (Predica, 9 februarie 1967).

Dorința de a ne compara cu alții pentru a ne evidenția, ne face să greșim amarnic: privim la alții ca la niște rivali, dușmani și nu ca la niște frați, cu care trebuie să ne solidarizăm! Este clipa când ne despărțim de aproapele și de Dumnezeu. Este momentul căderii în prăpastia singurătății și a nefericirii. Creștinul ar trebui să urmeze smerenia lui Moise, care ales fiind de Dumnezeu, obiectează că este nevrednic.

Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaștem că nimic din ce avem, nu ne aparține pe vecie. Viața noastră am primit-o în dar. Fericirea, calitățile noastre, sănătatea și frumusețea trupească sunt tot atâtea daruri cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Dacă pe de o parte, Dumnezeu ne cere ca să administrăm bine darurile Sale, dreptatea ne îndeamnă să-L lăudăm pe Cel care ne-a dat aceste daruri. Să învățăm de la Maria care – recunoscând că tot ceea ce are este darul lui Dumnezeu și nefiind orgolioasă – se declară slujitoarea Domnului.

Fraților!

Atunci când mergem duminică de duminică la biserică și nu considerăm că trebuie să schimbăm inima și viața noastră în bine, ne comportăm asemenea fariseului. Farisei sunt toți cei din zilele noastre care nu simt că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care nu-I cer nimic, care se bazează doar pe puterea lor. Sunt cei preocupați doar de progresul științific, crezând că de aici le vine mântuirea. Sunt cei care îi desconsideră pe alții, mai ales pe cei care postesc și se roagă sau se încred în Dumnezeu mai mult decât în ei înșiși. Să ne ferim ca să nu cădem în astfel de păcate! Amin.

Ritul bizantin