În Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, ni se spune că Dumnezeu are o slăbiciune pentru cei umili şi îi ascultă atunci când îi cer ajutorul: “Nu va primi Domnul pe cel care asupreşte pe sărac, dar rugăciunea celui asuprit o va asculta. Nu va trece cu vederea rugăciunea sărmanului şi nici pe văduvă când I se va jelui. Oare nu curg lacrimile văduvei pe obraz? Strigarea ei asupra celui care i le-a stors va fi auzită. Cel care slujeşte lui Dumnezeu, cu bunăvoinţă va fi primit şi rugăciunea lui până la nori va ajunge. Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii şi nu se va mângâia până nu va ajunge acolo” (Eccl. 35, 14-18). Acest fapt este explicat pe larg în pericopa de astăzi.

Evanghelistul Luca ne informează că Isus spune parabola din această duminică “pentru unii care se credeau drepţi (cei mai buni) şi-i dispreţuiau pe alţii“. În acest sens, Mântuitorul relatează ataşamentul a doi oameni care urcă la Templul din Ierusalim, ca să se roage: un fariseu – expert al Scripturilor – şi un păcătos, vameşul. Cel dintâi este tratat de toţi oamenii cu respect, în timp ce al doilea – care a acceptat să se alieze cu romanii care asupreau poporul evreu – era considerat un trădător. Domnul ne prezintă “două extreme”: seriozitatea, cinstea imensă – pe de o parte – răutatea şi corupţia absolută, pe de alta.

Aceasta este realitatea aparentă: aceea pe care o constată oamenii şi o percepem cu toţii. Din fericire, Dumnezeu judecă altfel. Totul se clarifică în clipa rugăciunii, căci înaintea Domnului, aparenţele se năruiesc şi rămâne substanţa. În rugăciune, criteriul de evaluare se schimbă şi înţelegem că: sufletul nostru poate fi curat sau murdar, cinstit sau fals; mintea noastră poate fi îngustă sau largă – dispusă să caute adevărul şi să îl urmeze…

Fariseul

În Templu, fariseul se aşează în primele rânduri, ca toţi să-l vadă, rugându-se astfel: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca şi ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc 18, 11-12). Din cuvintele sale, rezultă că el îi mulţumeşte Creatorului pentru că nu este asemenea celorlalţi oameni, ci este “mult mai bun” decât majoritatea şi respectă Legea întru totul. De fapt, în rugăciunea sa, nu-L pune în centru pe Dumnezeu, ci pe sine, cu toate realizările sale. Evanghelia ne aminteşte că: “El se ruga în sine“: contează doar părerea sa. Nu intră în dialog cu alţii sau cu Dumnezeu. Toţi sunt hoţi, adulteri, păcătoşi… Uită că Isus a venit exact pentru cei din urmă (săraci, păcătoşi) ca să-i învie la viaţă… Mai mult, el nu consideră că are nevoie de Domnul, nu se recunoaşte creatură limitată, care poate fi împlinită numai de puterea divină. Fariseul nu recunoaşte că ar fi primit totul de la Dumnezeu şi nici nu-I cere ceva Domnului, ci numai Îi povesteşte realizările sale pe baza cărora consideră că merită să fie răsplătit. Nu se opreşte aici, ci îi dispreţuieşte pe cei care nu sunt ca şi el. Pentru a se lăuda, simte că trebuie să-i ponegrească pe alţii, creând ulterioare dezbinări. Consideră că nu trebuie să schimbe nimic în viaţa sa.

Fariseul este cel care se prezintă înaintea Creatorului cu logica sa, cu gândurile şi părerile sale, dorind să i le impună lui Dumnezeu. Doreşte să facă din Domnul “un subaltern al său”, să-i dea lecţii. Uită că este el, cel care depinde întru totul de Dumnezeu! Prin urmare, este el, cel care hotărăşte cine sunt bunii şi răii, eliminându-i pe toţi cei care nu sunt ca şi el.

Considerându-se un expert al Bibliei, de fapt, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, care se descoperă doar celor umili. Nu a înţeles că darurile Domnului (sănătatea, viaţa fericită, mântuirea) nu se pot cumpăra sau câştiga, ci sunt oferite gratis, celor care Îl urmează. Fariseul nu a înţeles că omul care-i elimină pe fraţii săi din viaţa lui, îl elimină şi pe Dumnezeu. Apostolul Petru ne spune că Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile bărbaţilor care nu-şi apreciază soţiile. Logica este simplă: cum putem cere iubirea şi ajutorul lui Dumnezeu, dacă refuzăm să-i iubim pe cei de lângă noi?

Vameşul

Vameşul? Şi el se prezintă înaintea Domnului. Se retrage, ca să nu fie observat. Nici nu ştie cum să se roage după regulile timpului… poate doar să repete cele dintâi cuvinte ale Ps. 50: “Doamne, ai milă de mine, păcătosul“. El nu-şi ridică ochii la cer, nu are ceva bun, ca să-I ofere Domnului şi nici nu-i trece prin minte să se compare cu alţii. Ştie că este într-o situaţie gravă de păcat. Inima lui este plină de durere, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu şi a nedreptăţit (furat) atâtea persoane. El doreşte ca viaţa sa plină de trădări şi falimente, să se schimbe în una de solidaritate şi să treacă sub comanda lui Dumnezeu. El se opreşte la intrarea în Templu, priveşte în jos, se căieşte de păcatele sale şi-i cere Domnului să-l trateze cu milă. Acest om, conştient de comportamentul său, care nu este întru totul în linie cu voia Domnului, îi cere Tatălui ceresc să-l ajute, să-l ierte, să-i dea curajul şi puterea să se schimbe. În altă ordine de idei, rugăciunea vameşului este ascultată, tocmai pentru faptul că acest om îşi recunoaşte greşelile faţă de semenii săi şi a hotărât să fie mai bun. El nu doreşte să-I impună lui Dumnezeu punctul său de vedere, ci se încrede în iubirea şi mila Domnului faţă de el.

N.B. Să nu uităm că vameşul era un om realizat, care se îmbogăţise pe spinarea altora. Avea tot ce îi trebuie, în afară de fericire. Este important pentru el, ca să continue să caute… Numai pentru că şi-a făcut timp şi s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu, a aflat mântuirea. Noi ce căutăm? Unde căutăm?

Dacă era un vameş dispreţuit de lumea comună, dar şi de unii dintre cei care contează… cum de putea să meargă singur la Templu? Putem crede, că asemenea multor oameni din zilele noastre, se bucura de “protecţie”, datorită puterii şi relaţiilor pe care le avea. El era apreciat de cei din “gaşca” sa, ca fiind unul de încredere, care nu se amestecă în afacerile altora, care ştie să tacă atunci când trebuie… Şi el, asemenea fariseului, trăieşte pentru sine: împotriva legii lui Dumnezeu şi împotriva legii fraternităţii. În ciuda acestor rele, vameşul se umileşte înaintea Domnului, îşi recunoaşte păcatele şi cerându-I ajutorul, arată că se încrede în bunătatea Lui. Isus ne spune că recunoaşterea păcatelor este lucrul care ne apropie de Dumnezeu şi ne deschide calea către mântuire!

Judecata lui Isus

În verdictul Său, Isus ne informează că Dumnezeu-Tatăl s-a bucurat de rugăciunea vameşului păcătos şi nu a primit rugăciunea orgolioasă a fariseului. Chiar dacă toţi au fost de partea fariseului, Isus s-a aşezat de partea vameşului, deşi multora nu le-a convenit exemplul Său.

Isus ne informează că acest om păcătos, a primit darul iertării… intrarea în viaţa veşnică. Aşa este Domnul! Îi primeşte pe toţi cei care aleargă la El şi-i povestesc necazurile proprii, cerându-I ajutorul. De fapt, Isus ne spune că adevărata rugăciune o face omul care – în ciuda păcatelor şi a necazurilor sale – aleargă la Dumnezeu, i le povesteşte şi-şi pune viaţa în mâinile Lui, cerându-I ajutorul şi îndurarea.

“Evanghelia” pe înţelesul nostru

Această pericopă ne invită să ne întrebăm dacă suntem “farisei” sau “vameşi”? Noi putem să adaptăm acest text biblic la situaţia zilelor noastre. Iată un exemplu: doi studenţi intră în biserică. Primul se aşează în rândul din faţă şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu că nu este ca şi ceilalţi tineri, ci este cel mai bun din clasă. Al doilea se aşează lângă colegii săi şi în mintea sa, se căieşte de faptul că mereu face câte o năzbâtie, că nu-şi face întotdeauna temele, că îi supără des pe părinţi, chiar dacă îşi propune întotdeauna să se schimbe… şi îi cere lui Isus să îl ajute să fie mai bun. El recunoaşte că îi este greu să-i ierte pe cei care îl supără, că îi este aproape imposibil să fie cuminte la facultate şi să asculte de părinţi întru totul, dar îi cere lui Isus puterea să fie mai bun.

Care rugăciune este ascultată de Domnul?

Cel dintâi student are impresia că se adresează lui Dumnezeu, dar imediat vorbeşte doar despre el, despre calităţile şi realizările sale. El uită de Domnul pentru că se evidenţiază doar pe sine. Într-un fel se crede “Dumnezeul” lui, nemaiavând nevoie de o altă autoritate. Deci, nu se roagă!

Fraţilor! Dumnezeu ne cunoaşte şi nu este nevoie să ne lăudăm înaintea Lui. El cunoaşte calităţile dar şi defectele, greutăţile şi necazurile noastre. El ştie totul despre noi şi ne iubeşte, aşa cum suntem! Domnul primeşte rugăciunea celui de-al doilea pentru că acesta, îşi recunoaşte greşelile şi cu sinceritate, cere ajutorul Domnului, pentru că îi este greu să trăiască după învăţătura Evangheliei şi nu întotdeauna reuşeşte.

Vă amintiţi că Isus a spus această pericopă pentru cei care pretindeau că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi? A dispreţui, înseamnă a crede că o altă persoană nu are nici o valoare, nici o demnitate şi nici nu merită să trăiască sau să fie luată în considerare. A trata cu dispreţ, înseamnă a-i judeca şi a-i condamna pe alţii, convinşi fiind că noi suntem cei mai buni. Este ataşamentul omului “nebun” care stabileşte de unul singur, cine este bun şi cine este rău, substituindu-se lui Dumnezeu – sau şi mai grav – alungând puterea iubirii şi milei lui Dumnezeu, care ne tratează pe toţi, ca pe fiii Săi iubiţi.

Cu siguranţă, fariseul şi primul student îşi făceau datoria, dar greşeala lor constă în faptul că îi dispreţuiau pe cei, pentru care Isus şi-a dat viaţa. Oare devenim mai buni atunci când îi desconsiderăm şi-i batjocorim pe cei de lângă noi? Fraţilor, cine face astfel, demonstrează că nu a înţeles Evanghelia, care pune în centru iubirea, înţelegerea, iertarea, slujirea şi ajutorarea tuturor.

Buni sau răi, cu toţii suntem fiii lui Dumnezeu. Pe toţi ne cheamă Tatăl la mântuire. Nu îi place Domnului, atunci când fiii Săi se dispreţuiesc. El apreciază dacă ne recunoaştem greşelile şi dacă hotărâm să-I cerem ajutorul, ca să fim mai buni. Trebuie să recunoaştem că mereu avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pentru a birui problemele vieţii şi pentru a creşte în iubire faţă de cei dragi.

Dumnezeu îi ajută pe cei umili

Apostolul Petru ne spune “că Dumnezeu se împotriveşte celor mândri şi celor smeriţi le dă har“. Numai cei umili (cei care cred că au nevoie de ajutorul Lui) pot să-L urmeze cum se cuvine pe Isus! Din păcate, suntem cu toţii ispitiţi să ne afirmăm, să ne lăudăm sau să ne evidenţiem… Fraţilor! Trebuie să ne căim de păcatele noastre şi să recunoaştem că numai Isus poate să ni le şteargă, să le elimine şi să le ierte. Doar El ne poate mântui!

Dumnezeu ne cere să renunţăm la mândria noastră. Acest fapt este mai greu decât cucerirea lumii întregi, dar exact acest lucru ni-l cere Domnul: să încercăm să ne schimbăm noi… în loc să pretindem să-i schimbăm pe alţii. Să ne convingem că fără ajutorul lui Dumnezeu, acest lucru este imposibil. Să credem că numai puterea şi harul Lui ne pot reînnoi şi ajuta să ne îndreptăm cu hotărâre către mântuirea noastră. Acesta este adevăratul sens al umilinţei.

În lumea noastră – dominată de mândrie – această poziţie nu este uşor de înţeles, uneori nici de cei din casa noastră, din jurul nostru. Din această cauză trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute şi să fim consecvenţi în a face binele şi răbdători, cu slăbiciunile celor de lângă noi.

Greşim amarnic atunci când ne comparăm cu alţii

Orice om judecă eronat, crezându-se mai bun decât alţii şi prin urmare, greşeşte când îi condamnă, judecă, acuză şi dispreţuieşte pe semenii săi. De fapt, pornind de la acest text din Evanghelia după Luca, papa Paul al VI-lea afirmă: “Compararea cu alţii, ne face îngăduitori faţă de noi şi orgolioşi faţă de aproapele: mă refer la pericopa fariseului şi a vameşului, atunci când cel dintâi spune despre sine: “Eu nu sunt ca toţi ceilalţi”, în timp ce vameşul nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii la cer şi-i cerea Domnului să se îndure de el” (Predica, 9 februarie 1967).

Dorinţa de a ne compara cu alţii pentru a ne evidenţia, ne face să greşim amarnic: privim la alţii ca la nişte rivali, duşmani şi nu ca la nişte fraţi, cu care trebuie să ne solidarizăm! Este clipa când ne despărţim de aproapele şi de Dumnezeu. Este momentul căderii în prăpastia singurătăţii şi a nefericirii. Creştinul ar trebui să urmeze smerenia lui Moise, care ales fiind de Dumnezeu, obiectează că este nevrednic.

Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că nimic din ce avem, nu ne aparţine pe vecie. Viaţa noastră am primit-o în dar. Fericirea, calităţile noastre, sănătatea şi frumuseţea trupească sunt tot atâtea daruri cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Dacă pe de o parte, Dumnezeu ne cere ca să administrăm bine darurile Sale, dreptatea ne îndeamnă să-L lăudăm pe Cel care ne-a dat aceste daruri. Să învăţăm de la Maria care – recunoscând că tot ceea ce are este darul lui Dumnezeu şi nefiind orgolioasă – se declară slujitoarea Domnului.

Fraţilor!

Atunci când mergem duminică de duminică la biserică şi nu considerăm că trebuie să schimbăm inima şi viaţa noastră în bine, ne comportăm asemenea fariseului. Farisei sunt toţi cei din zilele noastre care nu simt că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care nu-I cer nimic, care se bazează doar pe puterea lor. Sunt cei preocupaţi doar de progresul ştiinţific, crezând că de aici le vine mântuirea. Sunt cei care îi desconsideră pe alţii, mai ales pe cei care postesc şi se roagă sau se încred în Dumnezeu mai mult decât în ei înşişi. Să ne ferim ca să nu cădem în astfel de păcate! Amin.