Start > Ritul latin > Mâine vreau să mă vizitez… Sper să fiu acasă!

Mâine vreau să mă vizitez… Sper să fiu acasă!

20 December 2009
2,291 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a din Advent (Anul C)

Într-o povestioară, un rabin a întrebat niște oameni învățați: “Unde locuiește Dumnezeu?” Aceștia au râs auzind această întrebare și au răspuns “Nu vezi? Lumea e plină de gloria lui Dumnezeu!” Dar rabinul adăugă: “Dumnezeu locuiește acolo unde i se permite”. Sună atât de simplu. Dar cum să fiu eu cel care-i permite într-adevăr lui Dumnezeu să locuiască la mine/în mine? Parcă mă descurc destul de bine și fără el, fără alte complicații ori obligații. Nu știm noi că cel mai bine e să nu știe stânga ce face dreapta? Mai ales când e vorba de complicații prea mari… Uneori îmi vine atât de greu să fac loc altor oameni în viața mea, în inima mea. Să permit cuiva să intre în suflețelul meu? Hm! Trebuie să o și merite, gândim noi.

Dar Dumnezeu? Dar oare el ce o vrea de fapt? Ce urmărește vrând să locuiască la mine? Dacă devine incomod și îmi stă în cale? Dacă nu mai pot face chiar tot ce vreau ca înainte, când nu trebuia să mă încurc în nimeni și să dau cont cuiva? Dacă nu-l voi mai putea scoate afară atunci când voi vrea? Dacă va pune stăpânire pe viața și mă va face de râs? Dacă mă vor părăsi alți prieteni pentru că m-am însoțit cu un ciudat, unul care atât de greu găsește companie și e mai mult disprețuit decât cinstit?

Sunt puțini oamenii și rare situațiile când sunt acceptate vizitele neanunțate. Există unele surprize care mai mult îngreunează, decât provoacă o bucurie reală. O vizită neașteptată e greu digerată, mai ales când deja ți-ai programat totul atât de riguros și minuțios, ca să-ți faci treaba ori ca să te simți bine, să-ți meargă bine… Iar noi oamenii suntem artiști la acest capitol, să ne umplem timpul și să risipim tot interesul pe alte preocupări decât cele care ne cer angajament, responsabilitate, luciditate, spirit creștin, verticalitate, consecvență și tot soiul de imperative deloc la modă în iureșului omului aflat astăzi mereu în criză de timp.

Iar când vrem să împăcăm și capra, și varza, mai rar reușim să ieșim basma curată și ținând capul sus cu demnitate. Cam așa se întâmplă atunci când discuți cu cineva, dar în realitate ești total absent. Fizic ești în fața sau lângă cineva, dar mintea ne e departe. Ca să nu mai spun ce greu e să porți o discuție decentă, în timp ce faci altceva, gătești, vorbești între timp și la telefon și multe altele, eventual simultan, ca în povestirile lui Ion Creangă.

Adevărul e că se pot întâmpla lucruri ciudate în cadrul unei vizite. Uneori intri în casa cuiva și îl/o vezi mai tot timpul alegând încolo și încoace prin casă, de parcă n-ar avea astâmpăr sau ar încerca să refacă unele detalii considerate indispensabil unei vizite reușite. În realitate, oamenii neliniștiți în interior transmit neliniștea și celor din jur. Într-o astfel de situație, în calitate de persoană aflată în vizită, nici nu știi ce să crezi. Te simți prost și oscilezi între a te ridica pentru a pleca, scăpând astfel de un sentiment penibil că ai fost inoportun ori a rămâne, încercând să accepți stresul și strofocarea celuilalt, ca pe un semn de grijă pentru ca totul să fie bine, totul în afară de ceea ce ar fi fost cel mai important: a sta împreună, a vorbi, a împărtăși.

Se întâmplă alteori să mergi în vizită la cineva, iar acolo vezi că televizorul merge tare, ba parcă totul se desfășoară în casă în jurul lui, toți comentează ceea ce se difuzează, toți se așează astfel încât să aibă vizibilitate bună la televizor, e punctul de reper și universul tuturor. Puțin se simt să-l dea puțin mai încet, pentru a se putea discuta iar cei mai puțin simt inoportunitatea lui și, cu bun simț, îl închid.

În astfel de condiții nu se poate desfășura nici o revedere, vizită în adevăratul sens al cuvântului. Și atunci mă gândesc că totuși nu ar fi cazul să îmi pierd timpul cu lucruri inutile. Sunt multe persoane care își fac griji atât de multe pentru programarea și planificarea zilei de mâine și de poimâine, încât uită să mai trăiască prezentul, ziua de azi, acum, bucuria de a te întâlni cu Domnul și cu celălalt în multe ocazii pe care viața ți le scoate în față. Alții, în schimb fug înspăimântați de ei înșiși, sunt marcați de umbrele trecutului propriu și sunt, de asemenea, atât de preocupați și marcați de ceea ce s-a întâmplat deja și care, oricum, nu mai poate fi schimbat, încât nu mai conștientizează valoarea clipei prezente și șansa ei.

Am ascultat odată un umorist exclamând: “Vreau să vă fac un anunț foarte important. Mâine vreau să mă vizitez… pe mine. Sper să fiu acasă”. Astăzi, ce-i drept, omul a ajuns să nu se mai simtă acasă chiar în propria piele, în el însuși. Și cât de sărac este omul care nu are nici măcar un “acasă” al său! Există oare o sărăcie mai mare și un ridicol mai hilar decât să nu te simți bine în propria piele, să nu fii tu însuți, să nu fii acasă chiar la tine în curte?

Evanghelia relatează două cazuri de persoane, care au fost găsite acasă. Maria ascultă vestea, pe care i-o aduce îngerul și chiar crede că îl va zămisli pe Mântuitorul, pe care-l poartă la verișoara sa, Elisabeta, cu care va rămâne trei luni. Cel două femei își iau/fac timp pentru credința lor, împărtășirea ei, dar își fac timp și una pentru cealaltă. Maria îi permite lui Dumnezeu să locuiască în ea și, prin ea, e binecuvântată astfel întreaga lume, toți oamenii. Ceea ce Maria poartă în inimă și crede, poartă și transmite de fapt Elisabetei și tuturor oamenilor, motiv pentru care este considerată Maica credinței, a celor care cred. “Fericită ești tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ție de Domnul. Tu ești binecuvântată între femei, pentru că binecuvântare este comoara pe care o porți în tine pentru toți oamenii”.

Fiecare om poartă o comoară în sine. Apostolul Paul o spune răspicat: voi sunteți locui ța Domnului și templului Duhului Sfânt. Într-o discuție, o persoană îmi mărturisea că se află în căutarea lui Dumnezeu în viața sa. Profesional era deplin realizat, sănătos, fericit din punct de vedere al vieții de familie, și totuși încă îi lipsea ceva. V-ați întrebat vreodată cum se prezintă, cum apare Dumnezeu în viața mea? Unde mai e spațiu și pentru el?

Spunem că ne aflăm în căutarea lui. Se poate întâmpla ca Domnul să ne caute de fapt, căci noi ne-am pierdut așa de tare, că nu ne mai regăsim nici pe noi înșine. Dumnezeu ne găsește doar dacă suntem acasă și intră în viața noastră doar dacă îi permitem. Trebuie doar să-i deschidem ușa, adică să i ne deschidem. Poate chiar în acest moment bate la ușa inimii noastre cineva căruia i-am trântit în nas ușa. Poate fi soțul, soția, prietenul, fiica, colegul, cineva de la care poate nu mai așteptați nimic și care vrea să vă surprindă. Oamenii bat unii la ușile altora. E surprinzător, ce ne pot spune oamenii, chiar și despre noi înșine. Se poate ca altcineva să ne deschidă ochii ca să privim mai bine și mai clar în oglindă. Dar dacă e chiar Dumnezeu cel care caută o locuință, un loc unde să se simtă acasă?

În jurul patului unui tată bolnav care era la spital, erau adunați soția și copilașii. La plecare, soția împreună cu copii și-au luat rămas bun de tatăl bolnav iar copilașul cel mai mic îl întreabă pe tăticul său: “Tăticule tu când vi acasă”. “Chiar astăzi”. I-a răspuns tatăl. Seara târziu, copilașul văzând că tăticul nu mai vine o întreabă pe mămica: “Tăticul mi-a promis că azi vine acasă. De ce nu a ajuns încă?” Mama care aflase deja că soțul ei a murit. I-a spus copilului: “Dragul meu, tăticul tău s-a ținut de promisiune. El a ajuns deja Acasă. În casa Tatălui din Ceruri”.

“Acasă” este un concept profund și cu siguranță nu delimitează doar un spațiu fizic cu acoperiș și ziduri, ci e mai degrabă o atmosferă, un spațiu afectiv ce are ca și acoperiș cele mai curate și profunde trăiri (iubirea, încrederea, sinceritatea, respect etc) și ca și ziduri cele mai trainice legături ce se pot închega între oameni și care sunt constituite după modelul desăvârșit al lui Dumnezeu. A te întoarce acasă va însemna mereu a te reîntoarce acolo sau, mai degrabă, lângă cei cu care te simți ocrotit, în siguranță, iubit, prețuit și apreciat pentru ceea ce ești în realitate, cu care vrei să împărtășești tot ceea ce e mai bun și nobil în tine, sunt acele persoane cărora le dăruiești fără a te întreba mai întâi dacă merită darul, sunt cei pe care nu ai dori să-i dezamăgești vreodată și pe care, când i-ai pierdut, simțit că s-a rupt ceva în tine.

Poate acum ne e mai ușor să vedem când, unde și cu cine ne simțim noi acasă și dacă se întâmplă ca printre acești privilegiați, să se afle și Dumnezeu, un Cineva de care mă leagă iubirea, și nu frica, un cineva a cărui venire vizită i-a aștept mereu cu plăcere, chiar când e pe neașteptate, un cineva pe care nu vreau să-l dezamăgesc, să-l rănesc sau să-l pierd, un cineva față de care mă port fără perdele, senin, de care nu am ce ascunde și care, întotdeauna, va găsi loc în casa mea.

Poate aș cere prea mult și, sincer nu știu dacă sunt eu în stare să fac aceasta, să simt cu adevărat că plecarea mea din această lume, de lângă tot ceea ce am avut și de lângă toți cei pe care i-am iubit, e o întoarcere acasă. Altfel nu am plânge la înmormântări. Prea ușor uităm sau, poate, nu am crezut niciodată, că acasă în mod desăvârșit suntem doar cu/la Dumnezeu, în casa sa. Dar Dumnezeu ne cunoaște mai bine ca oricine limitele. Și atunci a hotărât să facă el ceea ce noi oamenii nu mai eram demult în stare să facem. A venit el la noi, ca să locuiască în casele, viața, inimile noastre, în noi și să se simtă acasă.

Și de 2000 de ani încoace nu facem decât să repetăm istoria: casele sunt ocupate, sunt deja alți oaspeți în ele, nu mai încape nici un Dumnezeu ori, mai rău, casele arată așa de rău, că nu pot adăposti nici un oaspete. Ori suntem preocupați de cu totul altceva, indiferent că se numește televizor, griji, tabieturi, mofturi, gânduri, trecutul sau viitorul. Și de 2000 de ani încoace se găsește câte o iesle mizerabilă oferită drept adăpost confortabil celui ce nu voia decât să se simtă acasă în propria casă, adică în ceea ce el însuși a creat, omul. Chiar și reprezentările noastre artistice de Crăciun exprimă această sărăcie a noastră: facem o iesle în biserică, una afară, una în casă, în cameră și tot simțim că e insuficient și nemulțumitor pentru gloria lui Dumnezeu. O iesle rămâne o iesle, o locuință de cel mai josnic grad, în care nu ai cum să te simți acasă.

Poate ar fi bine ca invitația celei de-a patra duminici din Advent să fie “Hai acasă, tinere, creștinule! Domnul te așteaptă deja. E la tine”. E glasul care răsună provocator și din tăcerea confesionalului: “Ar fi bine ca măcar acum, pe ultima sută de metri, să-ți faci o vizită, ție însuți. Și sper să fii acasă!”

Ritul latin