Într-o povestioară, un rabin a întrebat nişte oameni învăţaţi: “Unde locuieşte Dumnezeu?” Aceştia au râs auzind această întrebare şi au răspuns “Nu vezi? Lumea e plină de gloria lui Dumnezeu!” Dar rabinul adăugă: “Dumnezeu locuieşte acolo unde i se permite”. Sună atât de simplu. Dar cum să fiu eu cel care-i permite într-adevăr lui Dumnezeu să locuiască la mine/în mine? Parcă mă descurc destul de bine şi fără el, fără alte complicaţii ori obligaţii. Nu ştim noi că cel mai bine e să nu ştie stânga ce face dreapta? Mai ales când e vorba de complicaţii prea mari… Uneori îmi vine atât de greu să fac loc altor oameni în viaţa mea, în inima mea. Să permit cuiva să intre în sufleţelul meu? Hm! Trebuie să o şi merite, gândim noi.

Dar Dumnezeu? Dar oare el ce o vrea de fapt? Ce urmăreşte vrând să locuiască la mine? Dacă devine incomod şi îmi stă în cale? Dacă nu mai pot face chiar tot ce vreau ca înainte, când nu trebuia să mă încurc în nimeni şi să dau cont cuiva? Dacă nu-l voi mai putea scoate afară atunci când voi vrea? Dacă va pune stăpânire pe viaţa şi mă va face de râs? Dacă mă vor părăsi alţi prieteni pentru că m-am însoţit cu un ciudat, unul care atât de greu găseşte companie şi e mai mult dispreţuit decât cinstit?

Sunt puţini oamenii şi rare situaţiile când sunt acceptate vizitele neanunţate. Există unele surprize care mai mult îngreunează, decât provoacă o bucurie reală. O vizită neaşteptată e greu digerată, mai ales când deja ţi-ai programat totul atât de riguros şi minuţios, ca să-ţi faci treaba ori ca să te simţi bine, să-ţi meargă bine… Iar noi oamenii suntem artişti la acest capitol, să ne umplem timpul şi să risipim tot interesul pe alte preocupări decât cele care ne cer angajament, responsabilitate, luciditate, spirit creştin, verticalitate, consecvenţă şi tot soiul de imperative deloc la modă în iureşului omului aflat astăzi mereu în criză de timp.

Iar când vrem să împăcăm şi capra, şi varza, mai rar reuşim să ieşim basma curată şi ţinând capul sus cu demnitate. Cam aşa se întâmplă atunci când discuţi cu cineva, dar în realitate eşti total absent. Fizic eşti în faţa sau lângă cineva, dar mintea ne e departe. Ca să nu mai spun ce greu e să porţi o discuţie decentă, în timp ce faci altceva, găteşti, vorbeşti între timp şi la telefon şi multe altele, eventual simultan, ca în povestirile lui Ion Creangă.

Adevărul e că se pot întâmpla lucruri ciudate în cadrul unei vizite. Uneori intri în casa cuiva şi îl/o vezi mai tot timpul alegând încolo şi încoace prin casă, de parcă n-ar avea astâmpăr sau ar încerca să refacă unele detalii considerate indispensabil unei vizite reuşite. În realitate, oamenii neliniştiţi în interior transmit neliniştea şi celor din jur. Într-o astfel de situaţie, în calitate de persoană aflată în vizită, nici nu ştii ce să crezi. Te simţi prost şi oscilezi între a te ridica pentru a pleca, scăpând astfel de un sentiment penibil că ai fost inoportun ori a rămâne, încercând să accepţi stresul şi strofocarea celuilalt, ca pe un semn de grijă pentru ca totul să fie bine, totul în afară de ceea ce ar fi fost cel mai important: a sta împreună, a vorbi, a împărtăşi.

Se întâmplă alteori să mergi în vizită la cineva, iar acolo vezi că televizorul merge tare, ba parcă totul se desfăşoară în casă în jurul lui, toţi comentează ceea ce se difuzează, toţi se aşează astfel încât să aibă vizibilitate bună la televizor, e punctul de reper şi universul tuturor. Puţin se simt să-l dea puţin mai încet, pentru a se putea discuta iar cei mai puţin simt inoportunitatea lui şi, cu bun simţ, îl închid.

În astfel de condiţii nu se poate desfăşura nici o revedere, vizită în adevăratul sens al cuvântului. Şi atunci mă gândesc că totuşi nu ar fi cazul să îmi pierd timpul cu lucruri inutile. Sunt multe persoane care îşi fac griji atât de multe pentru programarea şi planificarea zilei de mâine şi de poimâine, încât uită să mai trăiască prezentul, ziua de azi, acum, bucuria de a te întâlni cu Domnul şi cu celălalt în multe ocazii pe care viaţa ţi le scoate în faţă. Alţii, în schimb fug înspăimântaţi de ei înşişi, sunt marcaţi de umbrele trecutului propriu şi sunt, de asemenea, atât de preocupaţi şi marcaţi de ceea ce s-a întâmplat deja şi care, oricum, nu mai poate fi schimbat, încât nu mai conştientizează valoarea clipei prezente şi şansa ei.

Am ascultat odată un umorist exclamând: “Vreau să vă fac un anunţ foarte important. Mâine vreau să mă vizitez… pe mine. Sper să fiu acasă”. Astăzi, ce-i drept, omul a ajuns să nu se mai simtă acasă chiar în propria piele, în el însuşi. Şi cât de sărac este omul care nu are nici măcar un “acasă” al său! Există oare o sărăcie mai mare şi un ridicol mai hilar decât să nu te simţi bine în propria piele, să nu fii tu însuţi, să nu fii acasă chiar la tine în curte?

Evanghelia relatează două cazuri de persoane, care au fost găsite acasă. Maria ascultă vestea, pe care i-o aduce îngerul şi chiar crede că îl va zămisli pe Mântuitorul, pe care-l poartă la verişoara sa, Elisabeta, cu care va rămâne trei luni. Cel două femei îşi iau/fac timp pentru credinţa lor, împărtăşirea ei, dar îşi fac timp şi una pentru cealaltă. Maria îi permite lui Dumnezeu să locuiască în ea şi, prin ea, e binecuvântată astfel întreaga lume, toţi oamenii. Ceea ce Maria poartă în inimă şi crede, poartă şi transmite de fapt Elisabetei şi tuturor oamenilor, motiv pentru care este considerată Maica credinţei, a celor care cred. “Fericită eşti tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul. Tu eşti binecuvântată între femei, pentru că binecuvântare este comoara pe care o porţi în tine pentru toţi oamenii”.

Fiecare om poartă o comoară în sine. Apostolul Paul o spune răspicat: voi sunteţi locui ţa Domnului şi templului Duhului Sfânt. Într-o discuţie, o persoană îmi mărturisea că se află în căutarea lui Dumnezeu în viaţa sa. Profesional era deplin realizat, sănătos, fericit din punct de vedere al vieţii de familie, şi totuşi încă îi lipsea ceva. V-aţi întrebat vreodată cum se prezintă, cum apare Dumnezeu în viaţa mea? Unde mai e spaţiu şi pentru el?

Spunem că ne aflăm în căutarea lui. Se poate întâmpla ca Domnul să ne caute de fapt, căci noi ne-am pierdut aşa de tare, că nu ne mai regăsim nici pe noi înşine. Dumnezeu ne găseşte doar dacă suntem acasă şi intră în viaţa noastră doar dacă îi permitem. Trebuie doar să-i deschidem uşa, adică să i ne deschidem. Poate chiar în acest moment bate la uşa inimii noastre cineva căruia i-am trântit în nas uşa. Poate fi soţul, soţia, prietenul, fiica, colegul, cineva de la care poate nu mai aşteptaţi nimic şi care vrea să vă surprindă. Oamenii bat unii la uşile altora. E surprinzător, ce ne pot spune oamenii, chiar şi despre noi înşine. Se poate ca altcineva să ne deschidă ochii ca să privim mai bine şi mai clar în oglindă. Dar dacă e chiar Dumnezeu cel care caută o locuinţă, un loc unde să se simtă acasă?

În jurul patului unui tată bolnav care era la spital, erau adunaţi soţia şi copilaşii. La plecare, soţia împreună cu copii şi-au luat rămas bun de tatăl bolnav iar copilaşul cel mai mic îl întreabă pe tăticul său: “Tăticule tu când vi acasă”. “Chiar astăzi”. I-a răspuns tatăl. Seara târziu, copilaşul văzând că tăticul nu mai vine o întreabă pe mămica: “Tăticul mi-a promis că azi vine acasă. De ce nu a ajuns încă?” Mama care aflase deja că soţul ei a murit. I-a spus copilului: “Dragul meu, tăticul tău s-a ţinut de promisiune. El a ajuns deja Acasă. În casa Tatălui din Ceruri”.

“Acasă” este un concept profund şi cu siguranţă nu delimitează doar un spaţiu fizic cu acoperiş şi ziduri, ci e mai degrabă o atmosferă, un spaţiu afectiv ce are ca şi acoperiş cele mai curate şi profunde trăiri (iubirea, încrederea, sinceritatea, respect etc) şi ca şi ziduri cele mai trainice legături ce se pot închega între oameni şi care sunt constituite după modelul desăvârşit al lui Dumnezeu. A te întoarce acasă va însemna mereu a te reîntoarce acolo sau, mai degrabă, lângă cei cu care te simţi ocrotit, în siguranţă, iubit, preţuit şi apreciat pentru ceea ce eşti în realitate, cu care vrei să împărtăşeşti tot ceea ce e mai bun şi nobil în tine, sunt acele persoane cărora le dăruieşti fără a te întreba mai întâi dacă merită darul, sunt cei pe care nu ai dori să-i dezamăgeşti vreodată şi pe care, când i-ai pierdut, simţit că s-a rupt ceva în tine.

Poate acum ne e mai uşor să vedem când, unde şi cu cine ne simţim noi acasă şi dacă se întâmplă ca printre aceşti privilegiaţi, să se afle şi Dumnezeu, un Cineva de care mă leagă iubirea, şi nu frica, un cineva a cărui venire vizită i-a aştept mereu cu plăcere, chiar când e pe neaşteptate, un cineva pe care nu vreau să-l dezamăgesc, să-l rănesc sau să-l pierd, un cineva faţă de care mă port fără perdele, senin, de care nu am ce ascunde şi care, întotdeauna, va găsi loc în casa mea.

Poate aş cere prea mult şi, sincer nu ştiu dacă sunt eu în stare să fac aceasta, să simt cu adevărat că plecarea mea din această lume, de lângă tot ceea ce am avut şi de lângă toţi cei pe care i-am iubit, e o întoarcere acasă. Altfel nu am plânge la înmormântări. Prea uşor uităm sau, poate, nu am crezut niciodată, că acasă în mod desăvârşit suntem doar cu/la Dumnezeu, în casa sa. Dar Dumnezeu ne cunoaşte mai bine ca oricine limitele. Şi atunci a hotărât să facă el ceea ce noi oamenii nu mai eram demult în stare să facem. A venit el la noi, ca să locuiască în casele, viaţa, inimile noastre, în noi şi să se simtă acasă.

Şi de 2000 de ani încoace nu facem decât să repetăm istoria: casele sunt ocupate, sunt deja alţi oaspeţi în ele, nu mai încape nici un Dumnezeu ori, mai rău, casele arată aşa de rău, că nu pot adăposti nici un oaspete. Ori suntem preocupaţi de cu totul altceva, indiferent că se numeşte televizor, griji, tabieturi, mofturi, gânduri, trecutul sau viitorul. Şi de 2000 de ani încoace se găseşte câte o iesle mizerabilă oferită drept adăpost confortabil celui ce nu voia decât să se simtă acasă în propria casă, adică în ceea ce el însuşi a creat, omul. Chiar şi reprezentările noastre artistice de Crăciun exprimă această sărăcie a noastră: facem o iesle în biserică, una afară, una în casă, în cameră şi tot simţim că e insuficient şi nemulţumitor pentru gloria lui Dumnezeu. O iesle rămâne o iesle, o locuinţă de cel mai josnic grad, în care nu ai cum să te simţi acasă.

Poate ar fi bine ca invitaţia celei de-a patra duminici din Advent să fie “Hai acasă, tinere, creştinule! Domnul te aşteaptă deja. E la tine”. E glasul care răsună provocator şi din tăcerea confesionalului: “Ar fi bine ca măcar acum, pe ultima sută de metri, să-ţi faci o vizită, ţie însuţi. Şi sper să fii acasă!”