Predici

Evanghelia duminicii de astăzi, în continuare cu cea a duminicii trecute, ne prezintă predica lui Ioan Botezătorul în pustiu. Înainte de fragmentul pe care tocmai l-am proclamat, Ioan se adresa poporului, care venea la el pentru a se boteza, cu aceste cuvinte:

“Pui de vipere! Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia care vine? Securea este deja pusă la rădăcina pomilor; deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc” (Lc 3,7.9).

Cu astfel de cuvinte severe îi primea Ioan pe cei care veneau la el să se boteze. El avea dreptate, însă ameninţările sale nu păreau o “veste bună“, cum ne spune evanghelistul Luca în finalul Evangheliei: “Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună” (Lc 3,18). Apoi această evanghelie nu pare în armonie nici cu tema bucuriei care caracterizează lecturile din această duminică.

“Faceţi roade vrednice de pocăinţă“, repeta Ioan mulţimilor (Lc 3,8). Dar care sunt aceste fapte? Mulţimea simplă, căreia se adresa el, aştepta propuneri clare, nu discursuri abstracte şi generice.

În prima parte a Evangheliei de azi (v. 10-14) apar trei grupuri de persoane: poporul, vameşii şi soldaţii. Aceştia merg la Ioan pentru a primi sfaturi concrete.

“Ce trebuie să facem?” Aceasta este întrebarea pe care i-o adresează pe rând fiecare grup. Iar îndemnul lui Ioan este unul foarte concret: el le cere o revizuire radicală a vieţii plecând de la principiul etic al iubirii faţă de aproapele.

Mulţimilor le spunea: “Cine are două haine să împartă cu cel care nu are, şi cine are provizii de alimente să facă la fel“.

Duminica trecută Ioan Botezătorul ne invita să revedem raportul cu Dumnezeu dacă vrem să pregătim venirea Mesiei. Azi ne cere să ne examinăm raportul cu aproapele în ceea ce priveşte iubirea, caritatea, solidaritatea, împărtăşirea bunurilor, egalitatea, excluderea oricărui abuz de putere.

Nu putem să-l acuzăm pe Ioan de lipsă de claritate. Rugăciunile şi devoţiunile sunt importante, necesare, bune, cu condiţia însă să nu fie folosite ca motiv de a se sustrage de la ajutorul pe care trebuie să-l dăm celor nevoiaşi.

Venim cu plăcere în biserică pentru a ne ruga, pentru a cânta, dar când ni se cere să punem la dispoziţia aproapelui bunurile pe care le posedăm… întreg entuziasmul nostru religios dispare. Şi totuşi, Ioan Botezătorul este înţelegător cu slăbiciunea umană. Spune el: “Cine are două haine să împartă cu cel care nu are“. Isus va cere de la ucenicii săi mult mai mult: “Pe cel care-ţi ia mantia nu-l împiedica să-ţi ia şi tunica” (Lc 6,29).

Un alt grup care s-a prezentat la Ioan este cel al vameşilor.

Aceştia erau cei care-şi exercitau profesia cea mai urâtă de popor: strângeau taxele şi colaborau cu sistemul de opresiune al romanilor. Se îmbogăţeau adunând bani de la cei mai săraci şi fără apărare. Acestora Botezătorul nu le cere să-şi schimbe profesia, ci să nu profite de meseria lor pentru a exploata pe cei mai săraci.

Poate ne gândim că nu avem de-a face cu această profesie. În schimb, trebuie să admitem că ne comportăm ca vameşii când, de exemplu, ajunşi într-o funcţie onorabilă, cerem sume mari pentru prestaţiile noastre.

Vameşul este simbolul celui care se joacă cu banii, îi cheltuie aiurea. Vameş e cel care vinde şi cumpără fără teamă, gândindu-se numai la avantaj, la câştig. Vameş e cel care înşeală pe alţii, cel care profită de inocenţa săracului pentru a-l exploata şi a se îmbogăţi.

Cine se comportă ca “vameş” nu se poate pregăti pentru Crăciun numai cu câteva rugăciuni.

Ultimii care-i cer sfatul Botezătorului sunt soldaţii. Ne-am fi aşteptat ca Ioan să le ceară să renunţe la serviciul militar, să arunce armele, să abandoneze luptele. Dar şi cu ei se arată tolerant. Isus va fi mai radical şi va interzice orice recurs la violenţă: “Nu răsplătiţi răul cu rău; din contra, dacă cineva te loveşte peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt“.

Soldaţii din acel timp erau plătiţi puţin, şi atunci ce făceau? Având în mâini arme, profitau de puterea lor pentru a maltrata mulţimea, asupreau femeile, le luau banii şi impuneau servicii umilitoare şi dure celor mai slabi. Acestora, soldaţilor, Ioan le cere să nu mai maltrateze pe nimeni şi să se mulţumească cu salariile lor.

Soldaţii sunt simbolul celor care pot profita de puterea lor. Cine profită de locul pe care-l ocupă, de profesia pe care o are, pentru a domina şi asupri pe cei slabi, se comportă asemenea “soldatului”, şi este invitat să-şi revizuiască comportamentul dacă vrea să se pregătească pentru venirea Domnului.

În cea de-a doua parte a Evangheliei (v. 15-18) Ioan Botezătorul reia limbajul său aparent dur, aproape intolerant. Vorbeşte de separarea grâului de pleavă şi vesteşte arderea ei în focul cel veşnic. Pe cei păcătoşi îi aşteaptă o judecată teribilă a lui Dumnezeu.

Şi totuşi, discursul dur al lui Ioan se încheie cu o frază surprinzătoare: “Şi cu multe alte îndemnuri, Ioan predica poporului vestea cea bună” (v 18).

Pentru Luca mesajul lui Ioan este o Veste Bună, este promisiunea unui eveniment fericit.

Modul de a se exprima al lui Ioan poate nu e plăcut sensibilităţii noastre, cu toate acestea el vrea să transmită un mesaj de speranţă şi de bucurie. Dacă citim cu atenţie textul vedem că el nu promite nici o pedeapsă a lui Dumnezeu, ci vorbeşte de venirea Duhului Sfânt şi de focul care va arde pleava.

Apa curăţă, dar poate şi ucide, poate să înece. Când cel care urma să fie botezat intra în râul Iordan, Ioan împlinea un gest care însemna o purificare de pata păcatului şi o moarte pentru viaţa trecută. Nimic mai mult. Botezul său era imperfect, incomplet, şi Ioan era conştient de aceasta. Ştia că apa pe care el o folosea era o baie exterioară.

Pentru a deveni limfă vitală, apa trebuie să fie absorbită de plante, trebuie să fie băută şi asimilată de animale şi oameni.

Botezul lui Isus nu este o apă care purifică în exterior, este apa care pătrunde înăuntru, reînvie şi transformă. Este apa care devine în cel care o bea “izvor care ţâşneşte spre viaţa cea veşnică” (In 4,14). Este Spiritul său, este forţa lui Dumnezeu care transformă omul vechi în creatură nouă. Este împlinirea profeţiei lui Ezechiel: “Vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţa…” (Ez 36, 25-27).

Putem înţelege acum şi imaginea focului. Isus ne spune: “Am venit să aduc foc pe pământ, şi cât aş vrea ca el să ardă!” (Lc 12,49). Nu e focul pregătit pentru a pedepsi păcatele celor care nu se pocăiesc. Unicul foc pe care Dumnezeu îl cunoaşte este cel adus de Isus pe pământ, este Spiritul care reînnoieşte faţa pământului. Acesta va coborî din cer în ziua de Rusalii şi-i va uni pe toţi oamenii într-o singură limbă, cea a iubirii.

Acesta va fi focul care va curăţa lumea de tot răul, care va arde pleava.

Aşadar, păcătoşii nu trebuie să se teamă de venirea lui Cristos în lume, el va veni să distrugă păcatul. Păcătoşii trebuie să se bucure pentru că a ajuns pentru ei eliberarea de tot răul care-i ţinea în sclavie.

Există multe bucurii care nu sunt creştine. Ioan Botezătorul arată drumul pentru a ne umple inima de adevărata bucurie: a pregăti venirea Domnului în viaţa proprie prin împărtăşirea bunurilor cu cei săraci şi prin refuzul oricărei forme de abuz şi de dominare asupra aproapelui.

pr. Nicolae Farcaş Ritul latin