Start > Ritul bizantin > Puterea credinței

Puterea credinței

26 October 2009
1,883 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a X-a după Rusalii

Ascultând pericopa de astăzi ne putem imagina durerea lui Isus, când tatăl copilului bolnav L-a informat că ucenicii nu au putut să îl vindece. Isus înțelege că are înaintea Sa “o generație necredincioasă” și ucenici cu credință puțină. De fapt, pericopa relatează despre neputința ucenicilor de a vindeca un tânăr din cauza credinței lor puține (v. 20), în mijlocul unei generații necredincioase (v. 17), prezentând, în încheiere puterea adevăratei credințe (v. 20), precum și forța lui Isus asupra patimilor și morții, biruite de Dânsul prin Înviere.

Matei vede în acest tânăr epileptic icoana poporului Iudeu necredincios (cfr. Deut. 32, 5) care nu a perceput prezența lui Dumnezeu în mijlocul lui (v. 17). Totodată în opoziție cu “puțina credință” a ucenicilor și cu “necredința” mulțimilor, evanghelistul evidențiază “credința tare” a unui tată anonim care îl recunoaște pe Isus ca fiind adevăratul Mesia. Acest lucru ne învață, fie că nu este suficient să fim aproape de Domnul – să participăm la Sf. Liturghie pentru a avea și o credință adevărată și tare – fie că fiecare putem primi darul vindecării, pe baza unei credințe puternice.

Pe de altă parte, Apostolul Matei dorește să ne spună că ucenicii nu pot alunga dracii pe baza puterilor și capacităților personale, ci numai cu ajutorul puterii lui Dumnezeu. Credința este singurul mijloc pentru ca apostolii să intre în legătură cu Dumnezeu și să se servească de puterea Lui.

Fraților! S-ar părea că pericopa prezintă o contradicție: Isus îi ceartă pe ucenici pentru credința lor puțină, iar apoi afirmă că o credință cât un grăunte de muștar (cfr. Mt. 13, 31-32), mută munții. În unele manuscrise nu este scris “o credință puțină” ci, “nici o credință”. Indiferent de cum au tradus unii sau alții, în primul caz este vorba de “puțină credință” sau de “nici o credință”, adică de o credință șovăitoare, instabilă, nesigură, pe când în al doilea caz, este vorba de un grăunte de credință adevărată. Trebuie să înțelegem că Isus ne cere “o credință cât un grăunte de muștar”, prin urmare, mică, dar autentică.

Credința este un dar pe care îl primim de la Dumnezeu, pe care însă îl păstrăm în “vase de pământ” – natura umană slăbită de pe urma păcatului – asemănătoare cu lămpile celor cinci fecioare înțelepte. Acest fapt implică o mare atenție, pentru ca uleiul cu care lămpile trebuie alimentate să nu se termine. Cu alte cuvinte, adevăratul creștin nu trebuie să abandoneze participarea la Sf. Liturghie, la Sfintele Taine sau facerea de bine, manifestată prin caritatea frățească.

Apostolul Matei îl consideră pe acest tânăr bolnav, ca fiind simbolul celor care nu țin seama de puterea credinței (v. 20). Să cunoști doar câte ceva despre Isus, nu este suficient! Trebuie să ai o credință adevărată, pentru a elimina răul și a vindeca boala.

Săvârșind minunea, Isus spune: “Nimic nu este cu neputință la Dumnezeu“, căci El este Atotputernic. Cei care lucrează în numele Său, primesc forța să biruie tot răul. De fapt, redând cuvintele lui Isus, evanghelistul Matei dorește să sublinieze că puterea credinței are un rol esențial în viața fiecărui creștin. Prin credință, Isus eliberează copilul care era prizonier al puterilor răului.

Isus cere ca tânărul să fie adus la El și astfel îl vindecă. Domnul nu se oprește însă aici. Consideră că trebuie să vindece și necredința ucenicilor și a mulțimii. Este adevărat că ucenicii au lăsat totul și au mers după Isus, dar n-au putut să vindece copilul, din cauza credinței lor puține.

Atunci când omul nu se mai încrede în capacitățile sale proprii, ci doar în Isus – adică atunci când dă dovadă de o credință autentică – poate “muta” munții. Primii creștini au înțeles că necredința nu poate fi biruită numai cu postul și cu rugăciunea, ci implică unirea cu crucea, moartea și învierea lui Isus.

Observăm că, în ciuda falimentului ucenicilor, Isus continuă să se încreadă în ei. Nu le neagă adevărata explicație, prietenia Sa, corectarea și îndrumarea, pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă. Mai mult, discursul lui Isus devine încurajator pentru ei: “Nimic nu vă va fi cu neputință“, cu condiția să aveți măcar o credință cât de mică, dar adevărată.

Evanghelia se încheie evidențiind întristarea care îi cuprinde pe ucenici în urma celei de a doua vestiri a patimilor și a morții Sale. Tristețea izvorăște din incapacitatea lor de a înțelege că la Învierea, deja prevestită în misterul schimbării la față (cfr. Mt 17, 1-8), se ajunge numai prin experiența suferinței și a morții. Iarăși este “puțina lor credință”, cea care le cauzează întristarea. Amin.

Ritul bizantin