Predici

Ascultând pericopa de astăzi ne putem imagina durerea lui Isus, când tatăl copilului bolnav L-a informat că ucenicii nu au putut să îl vindece. Isus înţelege că are înaintea Sa “o generaţie necredincioasă” şi ucenici cu credinţă puţină. De fapt, pericopa relatează despre neputinţa ucenicilor de a vindeca un tânăr din cauza credinţei lor puţine (v. 20), în mijlocul unei generaţii necredincioase (v. 17), prezentând, în încheiere puterea adevăratei credinţe (v. 20), precum şi forţa lui Isus asupra patimilor şi morţii, biruite de Dânsul prin Înviere.

Matei vede în acest tânăr epileptic icoana poporului Iudeu necredincios (cfr. Deut. 32, 5) care nu a perceput prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lui (v. 17). Totodată în opoziţie cu “puţina credinţă” a ucenicilor şi cu “necredinţa” mulţimilor, evanghelistul evidenţiază “credinţa tare” a unui tată anonim care îl recunoaşte pe Isus ca fiind adevăratul Mesia. Acest lucru ne învaţă, fie că nu este suficient să fim aproape de Domnul – să participăm la Sf. Liturghie pentru a avea şi o credinţă adevărată şi tare – fie că fiecare putem primi darul vindecării, pe baza unei credinţe puternice.

Pe de altă parte, Apostolul Matei doreşte să ne spună că ucenicii nu pot alunga dracii pe baza puterilor şi capacităţilor personale, ci numai cu ajutorul puterii lui Dumnezeu. Credinţa este singurul mijloc pentru ca apostolii să intre în legătură cu Dumnezeu şi să se servească de puterea Lui.

Fraţilor! S-ar părea că pericopa prezintă o contradicţie: Isus îi ceartă pe ucenici pentru credinţa lor puţină, iar apoi afirmă că o credinţă cât un grăunte de muştar (cfr. Mt. 13, 31-32), mută munţii. În unele manuscrise nu este scris “o credinţă puţină” ci, “nici o credinţă”. Indiferent de cum au tradus unii sau alţii, în primul caz este vorba de “puţină credinţă” sau de “nici o credinţă”, adică de o credinţă şovăitoare, instabilă, nesigură, pe când în al doilea caz, este vorba de un grăunte de credinţă adevărată. Trebuie să înţelegem că Isus ne cere “o credinţă cât un grăunte de muştar”, prin urmare, mică, dar autentică.

Credinţa este un dar pe care îl primim de la Dumnezeu, pe care însă îl păstrăm în “vase de pământ” – natura umană slăbită de pe urma păcatului – asemănătoare cu lămpile celor cinci fecioare înţelepte. Acest fapt implică o mare atenţie, pentru ca uleiul cu care lămpile trebuie alimentate să nu se termine. Cu alte cuvinte, adevăratul creştin nu trebuie să abandoneze participarea la Sf. Liturghie, la Sfintele Taine sau facerea de bine, manifestată prin caritatea frăţească.

Apostolul Matei îl consideră pe acest tânăr bolnav, ca fiind simbolul celor care nu ţin seama de puterea credinţei (v. 20). Să cunoşti doar câte ceva despre Isus, nu este suficient! Trebuie să ai o credinţă adevărată, pentru a elimina răul şi a vindeca boala.

Săvârşind minunea, Isus spune: “Nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu“, căci El este Atotputernic. Cei care lucrează în numele Său, primesc forţa să biruie tot răul. De fapt, redând cuvintele lui Isus, evanghelistul Matei doreşte să sublinieze că puterea credinţei are un rol esenţial în viaţa fiecărui creştin. Prin credinţă, Isus eliberează copilul care era prizonier al puterilor răului.

Isus cere ca tânărul să fie adus la El şi astfel îl vindecă. Domnul nu se opreşte însă aici. Consideră că trebuie să vindece şi necredinţa ucenicilor şi a mulţimii. Este adevărat că ucenicii au lăsat totul şi au mers după Isus, dar n-au putut să vindece copilul, din cauza credinţei lor puţine.

Atunci când omul nu se mai încrede în capacităţile sale proprii, ci doar în Isus – adică atunci când dă dovadă de o credinţă autentică – poate “muta” munţii. Primii creştini au înţeles că necredinţa nu poate fi biruită numai cu postul şi cu rugăciunea, ci implică unirea cu crucea, moartea şi învierea lui Isus.

Observăm că, în ciuda falimentului ucenicilor, Isus continuă să se încreadă în ei. Nu le neagă adevărata explicaţie, prietenia Sa, corectarea şi îndrumarea, pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă. Mai mult, discursul lui Isus devine încurajator pentru ei: “Nimic nu vă va fi cu neputinţă“, cu condiţia să aveţi măcar o credinţă cât de mică, dar adevărată.

Evanghelia se încheie evidenţiind întristarea care îi cuprinde pe ucenici în urma celei de a doua vestiri a patimilor şi a morţii Sale. Tristeţea izvorăşte din incapacitatea lor de a înţelege că la Învierea, deja prevestită în misterul schimbării la faţă (cfr. Mt 17, 1-8), se ajunge numai prin experienţa suferinţei şi a morţii. Iarăşi este “puţina lor credinţă”, cea care le cauzează întristarea. Amin.

pr. Mihai Tegzeş Ritul bizantin