Predici

“Nu-ţi fie teamă, de acum înainte vei pescui oameni” (Lc. 5,11)

Iubiţi credincioşi,

Liturghia din Duminica aceasta ne introduce într-o chestiune fundamentală a experienţei creştine. Se pare că astăzi, în timpurile pe care le trăim, problema principală este ce înseamnă să fii creştin; şi, în consecinţă, ce înseamnă să alegi viaţa de creştin. Ei bine, pericopa de azi ne ajută în meditaţia noastră, punându-ne înainte trei situaţii de vocaţie, adică de chemare pe urmele lui Isus, de a fi în slujba Domnului.

Trebuie, însă, înainte de toate, să clarificăm un eventual echivoc pe care îl găsim adeseori printre credincioşi: imaginea că atunci când se vorbeşte de vocaţie trebuie să se înţeleagă o chemare specială: de ex. să fii profet sau apostol, sau preot ori călugăr, călugăriţă. Nu este aşa. Pentru că, dată fiind natura oricărui creştin, este consacrat de Dumnezeu înainte de a se naşte, prin chemarea la viaţă şi apoi, după naştere, cu Botezul şi celelalte Sacramente, astfel încât se poate spune foarte bine, astăzi, fără teama de a greşi că orice fiinţă este o chemare a lui Dumnezeu, o vocaţie. Valorează pentru toată lumea unele criterii de evaluare şi orientare care se pot culege din pericopele bibliei.

Primul criteriu apare ca şi element fundamental al oricărei vocaţii: este gratuitatea creaţiei lui Dumnezeu care inundă cu iubire şi milostivire, cu toată fragilitatea vaselor din cretă cărora le este încredinţată o bogăţie atât de mare. Profetul Isaia pare să protesteze cum că limitele sale par să-l facă nepotrivit pentru chemarea Domnului: “Vai mie, că sunt pierdut! Sunt un om cu buze spurcate” (Is. 6,5). Dar Dumnezeu nu găseşte vreun obstacol în aceasta: “Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţa” (Is. 6,7).

Şi pentru Sfântul Pavel naraţiunea autobiografică din Epistola I-a către Corinteni (15, 11) ne arată aceeaşi dinamică. Înainte de a se găsi pe drumul Damascului, Saul s-a comportat într-un mod care l-a făcut să declare: “Nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu” (9). Dar Domnul l-a chemat şi Pavel a răspuns, iar rezultatul este răsturnarea unei existenţe: “Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt (adică apostol) şi harul care este în mine n-a fost în zadar” (10). Aceeaşi logică şi pentru chemarea lui Simon Petru, Iacob şi Ioan (pericopa de azi) şi pe ceilalţi care formează grupul celor doisprezece.“Simon Petru s-a aruncat în genunchi la picioarele lui Isus zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt un om păcătos”. Şi Isus a răspuns:“Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni”.

Iubiţi credincioşi,

Slăbiciunea noastră nu este o dificultate pentru Domnul. Mai mult, chiar Pavel, în una dintre scrisorile sale, evidenţiază cum este cu strategia lui Isus pentru a ne arăta puterea Sa, dar, în acelaşi timp, şi milostivirea Domnului. Ceea ce noi trebuie să facem este doar să răspundem cu “Da” chemării Sale, să ne lăsăm atraşi de prietenia Sa, să avem o inimă umilă şi încrezătoare atunci când ne dăm seama că Dumnezeu vrea să ne cheme. Textele biblice evidenţiază cât este de necesar să răspundem afirmativ chemării Domnului. Isaia spune: “Iată-mă, trimite-mă pe mine”.

Sfântul Pavel recunoaşte, fără mândrie, conştient, propria coerenţă, tocmai de aceea “harul pe care l-a primit nu a fost în zadar”. De altfel şi pescarii invitaţi de Isus pentru a-L urma au fost pregătiţi. “Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”. În momentul acesta ne vin în minte atitudini similare ale celor mai mari personaje ale Vechiului Testament: de la Avraam la Moise, de la Amos la Osea şi, practic, la toţi profeţii. Iar în Noul Testament, promptitudinea încrezătoare a Mariei atunci când spune “DA”, cu ocazia bunei vestiri, rămânând credincioasă pentru toată viaţa, devenind în Biserică, tocmai pentru aceasta, model al primilor creştini. Şi ea a declarat, înainte de a spune acel “Fie”, propria îndoială înaintea îngerului Gavril, dar acesta a asigurat-o: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu”.

Iubiţi credincioşi,

Dacă voim să actualizăm pentru viaţa noastră Cuvântul lui Dumnezeu, cred că putem evidenţia unele pasaje. Înainte de toate este clar că nici o limită, nici un păcat nu poate să ne furnizeze un alibi pentru a refuza să dezvoltăm, în viaţa noastră, un drum constructiv şi deplin responsabil, fie uman cât şi creştin. Este important, în consecinţă, să nutrim o atitudine de a ne accepta pe noi înşine, de a ne auto stima. Este adevărat că nu trebuie să o facem în baza unor evaluări subiective ci în măsura în care ne uităm în ochii lui Dumnezeu. Conceptul de umilinţă este baza acestei atitudini, de aceea, cu cât nu ne apropiem de el, nu este al nostru.

De multe ori, în numele unei false umilinţe (referindu-ne la propriile noastre mizerii) ne dăm înapoi de la responsabilitatea la care Dumnezeu ne cheamă. Aceasta se întâmplă şi atunci când, chiar încercând să facem ceea ce este bine, ne adaptăm încet, încet celorlalţi; facem la fel, pentru ca aşa este moda, ne ruşinăm să dăm mărturie mai mult decât ceilalţi sau să facem muncă voluntară; uneori ne este frică să arătăm că suntem creştini când ne aflăm în mijlocul acelora care ne-ar putea judeca… Este important să ne reamintim că prin botez suntem cu toţii abilitaţi să participăm la preoţia lui Isus. De aceea, orice creştin trebuie să se simtă responsabil, nu numai pentru sine, ci şi pentru alţii.

Iubiţi credincioşi,

Ceea ce am primit trebuie să dăruim. Trebuie să ducem cu noi, acolo pe unde mergem, valorile umane şi creştine. Amin.

pr. Olimpiu Todorean Ritul bizantin