Start > Ritul bizantin > Vocația creștinească

Vocația creștinească

28 September 2009
1,101 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XVIII-a după Rusalii)

Tema evangheliei de astăzi este vocația. De fapt, întreaga Biblie tratează acest subiect, deoarece în fiecare viață umană există o vocație. Prin urmare, Biserica ne cheamă să medităm misterul chemării pe care Domnul ne-o adresează. Știm că fiecare om are vocația sa și că fiecare vocație are o misiune specifică pe care trebuie să o împlinească. Chiar de la începutul istoriei mântuirii Dumnezeu a cerut oamenilor să colaboreze în vederea realizării planului Său mântuitor în favoarea lor. În VT au fost chemați patriarhii și profeții; în NT, apostolii. Și astăzi Dumnezeu cheamă bărbați și femei, ca să colaboreze la răspândirea Împărăției Sale în lume, ca mesajul Său de iubire și pace să poată ajunge la toate popoarele.

În VT, profetul Isaia are o vedenie (cfr. Is 6,1-8) în care, aflându-se în Templul din Ierusalim, îl contemplă pe Domnul. Întâlnirea sa cu Domnul este neașteptată, dar va influența viața și misiunea profetului. Dumnezeu îi apare ca un Rege în toată splendoarea Sa, înconjurat de serafimi, care formează ceata curții Sale. Serafimii au șase aripi și sunt mereu în mișcare, gata să împlinească poruncile Domnului. Cântecul lor: sfânt, sfânt, sfânt, exprimă realitatea sfințeniei, specifică numai lui Dumnezeu: sfântul prin excelență, exprimat prin repetarea de trei ori a cuvântului “sfânt”. Expresia “Domnul puterilor“, dorește să întărească și să afirme că Dumnezeu este stăpânul tuturor puterilor cerești și pământești, suveranul suprem al universului.

Cuvântul “sfânt”, aplicat lui Dumnezeu înseamnă “despărțit” (separat), diferit de tot ceea ce este realitate creată. Sfințenia manifestă și absoluta Sa perfecțiune morală; exprimă realitatea divină în toată bogăția sa infinită, în frumusețea Sa maximă, în perfecțiunea Sa absolută. Tot pământul este plin de mărirea Lui, de prezența Lui proniatoare. Acest imn îl cântăm la fiecare Sf. Liturghie. Oare participăm din suflet la bucuria adoratoare a îngerilor?

Fraților! Observăm că în prezența lui Dumnezeu, Isaia înțelege toată neputința și micimea sa, condiția sa de om slab și păcătos. Însă Dumnezeu intervine cu mila Sa, prin atingerea serafimului, curățindu-l pe profet de toată vina și necurăția, purificându-i sufletul. Acest lucru are o consecință importantă, deoarece atunci când Domnul caută un voluntar, Isaia (iată rodul purificării!), spune imediat: “Iată-mă! Trimite-mă pe mine!“. Acest lucru ne învață că adevărata convertire implică vestirea Evangheliei, a adevărului, celorlalți oameni.

Evanghelia ni-L prezintă pe Isus în barca lui Petru – simbolul Bisericii – învățând mulțimile. Observăm că mai înainte de toate Isus a predicat, arătându-le apostolilor că: omul niciodată nu trebuie să acorde lucrurilor pământești o valoare mai mare decât cea trecătoare pe care o au. Înaintea lor primează rugăciunea și vestirea binelui!

Evanghelia ne informează că Isus nu învăța doar în Sinagogă, ci în orice loc în care găsea lume dispusă să Îl asculte! Dacă lumea Îi cere ajutorul, pentru a o “putea” ajuta, Isus cere ajutorul lui Petru și prietenilor săi. Dumnezeu cere colaborarea omului. Și noi, adunați aici, facem parte din “mulțimile” din lumea întreagă și din toate timpurile ,adunate în jurul lui Isus, pentru a asculta ceea ce Dumnezeu dorește să spună oamenilor și a primi ajutorul Său.

Dumnezeu a înzestrat oamenii cu darul multor calități care au ca scop: preamărirea Sa, iubirea și slujirea aproapelui, în vederea mântuirii lumii întregi. Domnul i-a dat omului și darul libertății, iar acesta își poate folosi calitățile sale pentru a face binele sau a face răul. Din păcate, mulți oameni se folosesc de calitățile lor pentru a se afirma în chip egoist, pentru a realiza descoperiri împotriva vieții oamenilor. De fapt, descoperirea și cunoașterea interiorului atomului a dus la crearea bombei atomice. Omul nu a folosit energia atomică doar pentru facerea de bine. În zilele noastre, visul multor oameni este acela de a se îmbogăți. Acest lucru poate fi un mod pentru a-i elibera de mizerie, foame și de boală pe cei săraci sau un mod pentru a crea o și mai mare mizerie, sărăcie și asuprire a celor mulți, în măsura în care bogăția este privită ca o posesie egoistă de bunuri.

În familiile de astăzi, copiii nu mai sunt educați să caute voia lui Dumnezeu, ci părinții proiectează viața lor strict în orizontul realității pământești. Astfel o viață întreagă o cheltuiesc fugind după iluzia realizării, după onoruri strict lumești și uită să aducă mărire și cinste lui Dumnezeu. Se pare că astfel judeca și Petru, dar la un moment dat, experimentează falimentul total. Înțelege că el (ca și oricare om) este mic și slab, iar în fața greutăților ar vrea să se predea, să abandoneze totul. Cuvintele lui Isus arată că Dumnezeu nu dorește să ne predăm, nu vrea să fim biruiți de faliment… Isus ne cere să aruncăm mrejele, să mai încercăm o dată, să trecem peste deziluzii, să înălțăm ochii de la pământ la cer și să ne trăim viața bazând-o pe puterea lui Dumnezeu.

Imediat, Evanghelistul introduce un tablou nou: Isus îi dă lui Petru un ordin neașteptat: “aruncă mrejele în apă“! Deși după o noapte întreagă de pescuit în van, propunerea lui Isus este destul de ciudată, părând a fi o provocare față de profesionalismul și experiența de pescar de o viață a lui Petru – Isus, un tâmplar, poate să-mi dea sfaturi cum să pescuiesc? – ucenicul ascultă de porunca Mântuitorului, chiar dacă aruncarea mrejelor constituia o muncă grea, istovitoare și lungă. Isus se apropie de pescari la terminarea muncii. Oare nu ar fi trebuit să-i lase să se odihnească? Deși Îl întâlnesc pe Domnul chiar când sunt mai obosiți și mai descurajați, ei se întorc la muncă. Dar se încredințează Lui din răsputeri! Acest fapt îi va salva!

Deoarece Simon, cu puțin înainte, cunoscuse eficiența cuvintelor lui Isus – atunci când i-a vindecat soacra – (cfr. Lc 4, 38s), Îl ascultă. În această situație, el se încrede total în cuvintele Mântuitorului, chiar dacă poruncesc un lucru, care după mintea umană este destinat falimentului. Minunea arată cât este de înțelept ca omul să se încreadă oricând în cuvintele lui Isus!

Văzând minunea, Petru retrăiește experiența lui Isaia: în timp ce descoperă puterea lui Dumnezeu, înțelege micimea și păcătoșenia sa care nu poate sta aproape de Domnul și, prin urmare Îl roagă: “Doamne, mergi de la mine, pentru că sunt un păcătos“. Din cuvintele sale înțelegem că Petru Îi recunoaște dumnezeirea. Isus, prietenul păcătoșilor, nu pleacă de la el, ci îl cheamă să lucreze în via Sa: “Nu te teme. De acum înainte vei fi pescar de oameni“.

Petru își recunoaște slăbiciunea, necredința, însă Domnul va porni chiar de la acest nivel pentru a face din el “stânca” pe care își va construi Biserica. Nu-l ceartă pentru necredința lui, ci îi cere să nu se teamă, încurajându-l și susținându-l, premiindu-l prin misiunea măreață ce i-o încredințează, sub identitatea unui nume nou. Schimbându-i numele lui Petru, Isus îi schimbă menirea vieții, dar de fapt, viața le-o schimbă la toți cei care Îl urmează, inclusiv celorlalți apostoli, plătind prețul jertfei de pe cruce pentru ca să elibereze de păcat pe tot omul. Astfel, Petru – un om păcătos și nepotrivit pentru o astfel de misiune – prin puterea Cuvântului lui Isus devine “Capul văzut” al Bisericii.

Răspunsul afirmativ al lui Petru și al prietenilor săi este instantaneu și total: “lasă totul și Îl urmează“. Din asociați în afaceri, devin asociați în predicarea Evangheliei, pentru că, lăsând totul, Îl urmează pe Domnul. Observăm că omul își acceptă și urmează misiunea sa adevărată, în urma unei întâlniri personale cu Dumnezeu, în Isus Cristos.

Iubiților! Pericopa ne arată că Isus cheamă mereu bărbați și femei să-și pună viața în serviciul Evanghelizării, chiar dacă mulți avem impresia, că în ciuda unei munci asidue și epuizante, bazată pe o mare experiență, nu am reușit să realizăm mare lucru, asemenea lui Petru. Poate că acest lucru ni se întâmplă deoarece nu avem curajul să trecem mai departe: să înțelegem slăbiciunile noastre și să ne punem viața la picioarele lui Isus, încrezându-ne orbește în puterea și în ajutorul Său. Petru este garanția faptului că viața mereu ni se schimbă în bine dacă ne încredem în Domnul, care a trasat pentru noi adevărata și singura cale care duce la eternitate.

Dacă în ciuda falimentelor, nu ne întrebăm dacă ne trăim viața la lumina și după planul lui Dumnezeu, eșecul deplin este asigurat. Proiectele noastre dau faliment pentru că nu sunt în linie cu ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, fiindu-ne dăunătoare mântuirii sufletului! Nu ne mântuim zbătându-ne să împlinim visurile noastre cu orice preț, ci numai urmând voia, porunca Domnului, asemenea lui Petru.

Prin urmare, minunea – un semn ambiguu – constă în faptul că Petru vede în succesul pescuirii un semn divin. Ar fi putut spune că este vorba numai de norocul începătorului, dar nu neagă adevărul.

Cuvintele: “Nu sunt vrednic” pot fi o scuză pentru a-L ține pe Dumnezeu departe de noi. El a venit în lume, vrea să se apropie de noi, dar noi, dorind să fim independenți, Îl ținem la distanță. Din cuvintele lui Petru observăm că este omul cel care pune condiții, nu Domnul! Răspunsul lui Isus… Genial! Nici o problemă, Petre! De fapt, Eu am venit pentru păcătoși, nu pentru sănătoși.

Vestea cea bună de astăzi este că Dumnezeu nu are nevoie de genii, de cei care au realizat ceva în viață, ci are nevoie de mine, de tine… așa cum suntem, cu condiția să înțelegem slăbiciunile proprii și să mergem în urma Sa.

Văzând minunea, Petru va înțelege că ascultarea Domnului este infinit mai productivă decât munca și experiența sa de o viață! De fapt, Isus îl pregătește pe Petru pentru o misiune nouă: pescar de oameni, pentru care nu este suficient să ai experiență și să cunoști teoretic câteva principii. Evanghelizarea nu se face doar pe baza puterilor omenești, ci urmând planul lui Dumnezeu și criteriile Sale. În urma minunii, Petru – în ciuda slăbiciunilor sale – alege să asculte până la capăt de poruncile Domnului, arătându-ne care trebuie să fie stilul ucenicului din toate timpurile.

Înaintea lui Dumnezeu, Isaia și Petru pot doar să-și recunoască slăbiciunile. Este interesant că Dumnezeu se folosește chiar de aceste slăbiciuni pentru răspândirea Evangheliei. Înțelegem că Isus încredințează predicarea Cuvântului Său, răspândirea Evangheliei, nu atât unor specialiști, ci unor oameni simpli, slabi? Acest fapt evidențiază și mai mult puterea lui Dumnezeu! Dar pentru ca Evanghelia să fie predicată, Petru (și orice om) trebuie să-și recunoască mai întâi slăbiciunile, necredința, puterile limitate, lipsurile, fragilitatea. Dacă omul nu-și recunoaște micimea înseamnă că pe Dumnezeu (Evanghelia și adevărata credință) nu L-a întâlnit niciodată.

Acest fel de a vedea lucrurile se opune ideilor noastre legate de apostoli, preoți, pe care de multe ori îi privim ca pe niște super-eroi: a avea credință înseamnă a fi puternic, solid (de neclintit), sigur… dar Petru ne învață, că unica siguranță pe care o avea era aceea că nu va prinde nimic, zicând: “După Cuvântul Tău, voi arunca mrejele“. Totuși, în ciuda slăbiciunilor sale se încrede în Cuvântul Domnului, își abandonează activitatea și viața în mâinile Sale. Acest lucru va însemna succesul său.

Noua lor misiune: “Pescari de oameni“, nu înseamnă că Dumnezeu sau apostolii vor trata oamenii ca pe niște animale, ci sensul expresiei în greacă se traduce cu: “a-i prinde vii: vii, în vederea salvării vieții lor“, a-i salva pe oameni din mijlocul valurilor învolburate ale mării, pentru a le restitui viața.

Minunea săvârșită ne arată puterea, veridicitatea și eficiența Cuvântului lui Isus, vestindu-ne și fecunditatea misiunii Bisericii: salvarea oamenilor care se află înconjurați de problemele vieții și amenințați de moarte, prin puterea Cuvântului lui Isus.

La lumina celor spuse până aici putem intui care sunt elementele constitutive ale unei vocații: inițiativa este a lui Dumnezeu: El este cel care cheamă; pentru cel chemat este important să înțeleagă că viața lui este în relație strânsă cu Dumnezeu: Dumnezeu este sfânt, mare, iar omul este slab și nevrednic. Dumnezeu a hotărât să se folosească de mijloace fragile în vederea realizării mântuirii tuturor oamenilor, instrumente pe care El le purifică și le trimite în misiune. Chemarea Domnului este în vederea unei misiuni: misiunea nu este întotdeauna clară, este important atașamentul de totală încredere al ucenicului; răspunsul omului este cel al urmării Domnului întru totul; puterea pentru împlinirea misiunii vine de la Dumnezeu (nu de la apostol): de exemplu, Pavel recunoaște că în el lucrează “harul” lui Dumnezeu. Nu suntem noi cei care alegem să-L urmăm pe Domnul: este El cel care ne cheamă să-L urmăm.

Petru își dă seama de nimicnicia sa în clipa în care Isus își arată marea iubire față de oameni, procurându-le peștele necesar pentru a-și astâmpăra foamea. Numai iubirea ne stimulează la schimbarea vieții spre o cale nouă: “pescari de oameni”! Amin.

Ritul bizantin