Predici

Odată auzise cineva de existenţa unui oraş, în care toţii locuitorii trăiau într-adevăr după evanghelie. Şi s-a pornit într-acolo, pentru a se convinge cu ochii săi de adevărul acestei informaţii. Când a intrat în respectiva localitate, a rămas mai mult decât uimit de ceea ce a aflat acolo. Toţi oamenii pe care i-a întâlnit arătau mai mult decât ciudat. Unuia îi lipsea un picior, altul nu avea o mână, un al treilea nu vedea cu un ochi. Nu a întâlnit nici măcar o persoană absolut normală, întreagă. “Ce tiran fără inimă a săvârşit toate aceste atrocităţi? Cine a atacat acest oraş şi a pedepsit atât de groaznic locuitorii ei?” a întrebat el, profund revoltat. “Noi înşine am făcut toate acestea!” îi răspândeau toţi rând pe rând. Şi toţi erau cât se poate de mândri de aceasta! “Noi am făcut-o, căci aşa am citit în Evanghelie: dacă mâna, piciorul sau ochiul tău te duce la păcat, taie-l, scoate-l şi dă-l deoparte”.

Dacă aceasta ar fi dreapta interpretare a textului evanghelic de astăzi, atunci ar însemna că la ofertoriu ar trebui să oferim cu totul altceva lui Dumnezeu şi eventual ar fi nevoie să angajăm un chirurg pentru aceasta. Cu siguranţă nu poate fi acesta sensul corect! Şi o ştiţi cu siguranţă şi dumneavoastră. Nu trebuie să fi specialist în tehnica de limbajului din Orient în urmă cu 2000 de ani să intuieşti aceasta. În realitate, nu despre mădularele respective este vorba, nu la picioare, mâini şi ochi se reduce mesajul evanghelic. Nu de picioare este vorba, ci de ceea ce se face cu ele, de căile pe care ne conduc ele. Nu de mâini este vorba, ci de operele pe care ele le săvârşesc. Nu la ochi se face referire, ci la ceea ce se vede cu ei şi, mai ales, la modul în care sunt privite, analizate, dorite prin intermediul ochilor lucruri, realităţi, persoane. Aşadar, este doar un mod simbolic de a vorbi, o imagine.

Însă ajungem exact la ceea ce se aruncă cu reproş cel mai adesea teologilor, sau celor care interpretează Sfânta Scriptură. Parcă mai totdeauna când se ajunge la un pasaj biblic care ne sună foarte complicat, intransigent şi incomod, deranjant, atunci totul devine simbolic. Când nu mai ştim cum să ne scoatem mâneca afară, atunci reducem totul doar la o imagine, un simbol. Adevărul e că nu ne convine exigenţa acestui Cuvânt, despre care am cântat la antifona de la Aleluia că este Adevărul. În acest mod, am putea ajunge până într-acolo încât să scoatem tot ceea ce nu ne convine din Biblie, spunând că sunt doar simboluri şi atunci totul este ok! Chiar aşa să fie?! E totul ok?!

Cine ne-a învăţat pe noi că doar unele cuvinte de-ale lui Cristos au o greutate mai mare, iar celelalte nu sunt la fel de importante şi nu au o semnificaţie ori implicaţii prea relevante pentru viaţa noastră? Şi asta ţinând cont că Isus Cristos vorbeşte mai tot timpul, folosindu-se de simboluri şi imagini… Şi ca şi cum evanghelia de astăzi ar avea o incidenţă mai mică asupra vieţii noastre concrete, dacă noi nu ne tăiem mâinile şi picioarele, ori nu ne scoatem ochii…

Cu siguranţă, nici locuitorii oraşului din exemplul introductiv nu sunt de luat de exemplu, dar nici indiferenţa şi eschivarea noastră nu sunt mai puţin grave. Din contra! Acum nu mai putem afla nici o scuză. Dacă aplicarea sensului literal nu-şi găseşte logica, rămâne cel spiritual, de care nu ne putem debarasa. Nu putem spune că acest fragment nu are nici un sens pentru noi. Ba este foarte real şi concret acest mesaj şi este clar la ce anume se referă el.

Nu trebuie să-mi tai mâna, dar ceea ce ştiu că se săvârşesc rău, folosindu-mă de mâinile mele, aceste fapte sigur trebuiesc îndepărtate din viaţa mea, fără nici un echivoc. Palme şi pumnii pe care îi servesc celui de lângă mine, chiar dacă nu mereu cu mâinile, ci mai mult cu vorbele (iar un cuvânt doare mereu mai mult ca o palmă!), şuturile pe care le împart celorlalţi (nu neapărat la propriu!) şi mai ales paşii ce îi fac, pentru a fugi de responsabilitate, pentru a arunca vina pe celălalt, pentru a-l denigra pe celălalt şi a urca pe cadavrele semenilor mei, tot ceea ce face grea viaţa celorlalţi şi pleacă de la mine, toate acestea, fără nici un dubiu, trebuiesc “tăiate”, îndepărtate, aruncate.

Nu e nevoie să-mi scot ochii şi să-i arunc, dar sunt obligat de Cristos să îndepărtez orice privire vicleană, falsă. Iar aceasta nu se referă doar la o tentă sexuală sau libidinoasă, ci la orice privire, cuvânt, gest ce poartă conotaţii de păcat şi duplicitate, de ipocrizie şi minciună. Cristos face referire la tot ceea ce întunecă privirea senină a unui creştin: invidie, gelozie, ură, duşmănie, reproş nedrept, ambiţie deşartă şi gând meschin.

Odată a venit la un preot un tânăr, care purta în mâinile sale un crucifix rupt, stricat. Cineva s-a răzbunat pe acel crucific, rupându-i lui Cristos mâinile şi picioarele. Tânărul a întrebat: “Ce să fac cu acest crucifix? Să-l ard, să-l arunc?” Dar preotul i-a replicat: “Nu, pune-l perete. Lasă-l aşa pentru ca să-ţi reamintească că tu trebuie să fii mâinile şi picioarele lui Cristos în lumea de astăzi. Dacă cineva îţi cere un pahar cu apă, trebuie să i-l dai. Domnul va îmbogăţi şi binecuvânta acea persoană prin mâinile tale. Dacă cineva este singur, trebuie să-l vizitezi. Atunci Domnul se va folosi de picioarele tale”. Atunci studentul a înţeles la ce anume se referea un poem anonim din secolul al XV-lea, pe care-l citise deunăzi:

“Cristos nu mai are mâini în această lume, are numai mâinile noastre pentru a îndeplini astăzi operele sale. Cristos nu mai are picioare, are numai picioarele noastre pentru a vizita astăzi oamenii. Cristos nu mai are glas, are numai gura noastră pentru a vorbi astăzi celorlalţi despre sine. Cristos nu mai are puterea de a-i călăuzi pe oameni la sine, nu mai are Evanghelii pe care ei să le mai citească. Însă tot ceea ce noi facem, prin cuvânt şi faptă, reprezintă Evanghelia sa pe care El o scrie prin noi acum”.

Iată de ce îndemnul lui Cristos ne priveşte personal pe fiecare dintre noi. Dacă suntem sinceri cu noi înşime, fiecare are ceva de aruncat, îndepărtat. Chiar dacă riscăm să părem nişte ciungi, ologi, şchiopi pentru gusturile şi orientările lumii în mijlocul căreia trăim, vom câştiga dreptul de a intra frumoşi, întregi, integri în împărăţia celui care ne-a chemat la viaţă şi care ne-a binecuvântat cu aceste daruri preţioase (văz, auz, capacitatea de a merge, a atinge, a gusta, a simţi etc.), cărora prea des le-am denaturat funcţia, rostul, de altfel intrinsec bun.

pr. Claudiu Budău Ritul latin