Predici

Chemarea regulamentului

“Moise, domnul meu, împiedică-i…” “Învăţătorule, am văzut pe cineva care alunga demonii în numele tău şi i-am interzis, pentru că nu era dintre noi”. Pare că vocaţia originară a anumitor oameni este cea de a întocmi regulamente şi a distribui legitimaţii de recunoaştere. Totul – chiar şi darul lui Dumnezeu, chiar şi “suflul”, ruah, Spiritul – trebuie primit, distribuit şi administrat după norme precise, de-a lungul canalelor expres echipate, respectând scrupulos condiţii determinate, în timpurile şi locurile stabilite exagerat.

Câmpurile sunt riguros delimitate, sferele de competenţă fixate cu precizie notarială ( şi vai cine le depăşeşte). Este oficiul potrivit. A fost numită o comisie, şi este din sector. Trebuie completate formulare, făcute fişe, să răspundem la chestionar, nu este loc pentru întrebări ne prevăzute în scris. Este absolut necesară timbrarea permisului. Ne trebuie autorizaţia scrisă. Peste puţin timp şi pentru a muri va fi necesară completarea formularului tipărit, şi chiar un funcţionar harnic va recomanda să se păstreze cuponul la prezentarea intrării în cer…

Cineva are un cuvânt original, viu, neobişnuit, care are audienţă la oamenii îndepărtaţi de persoanele care îşi dau importanţă ai instituţiei? Trebuie mers la controlul documentelor. De unde vine? A participat la reuniune? A urmat cursul pregătitor? Este în regulă cu contribuţiile? I s-a dat autorizaţia? De ce nu se încadrează în programarea oficială? Şi, dacă nu este “dintre ai noştri”, este privit cu neîncredere, ne suportat, aşteptând momentul oportun pentru a i se lua cuvântul şi negându-i bucata de hârtie sau sala.

Nu are importanţă că este împiedicat de-a binelea, sunt chinuite aşteptările atâtor persoane. Ceea ce contează mai mult decât orice altă consideraţie este ca adepţii regulamentelor să menţină controlul situaţiei, să impună respectul formelor, şi mai ales să păstreze monopolul Spiritului. Se spune comuniune, spirit eclezial, universalitate, dar în realitate domină personalismele şi particularismele, mentalitatea de clan. Sunt persoane mai abile să pună interdicţii decât să formuleze propuneri, să discrediteze decât să aprecieze, să excludă decât să primească, să împiedice decât să favorizeze, să bombăne decât să se minuneze.

Se înalţă garduri şi în casă

Şi apoi se dezlănţuie mentalitatea sectară. Cine este dintre ai noştri şi cine nu este. Cine este înăuntru şi cine afară. Cine este de încredere şi cine nu. Astăzi îngrăditurile de separare sunt înălţate de-a dreptul în interiorul Bisericii. Expresia “separaţi în casă” se potriveşte perfect şi la anumite situaţii existente în interiorul creştinătăţii. Cartela de recunoaştere este indispensabilă pentru a circula de-a dreptul în interiorul poporului lui Dumnezeu. Botezul, iubirea pentru Biserică, o îndelungă fidelitate, pasiunea pentru Împărăţie, ascultarea în libertate (independent de persoana superiorului) pare că nu sunt suficiente. Vor alte documente, permise suplimentare de apartenenţă, pentru a fi legitimaţi (şi pentru a urca anumite trepte).

În anumite cazuri, apare tendinţa de a se apropia nimic mai puţin decât de autorităţi, ignorând că aceasta trebuie să fie în serviciul unităţii, fără a manifesta preferinţe şi a da drepturi exclusive. De aceea chiar şi Papa, un episcop, preotul, o mănăstire trebuie să fie “dintre ai noştri”. Din fericire, este totdeauna un Moise care nu intră în jocul meschin şi pune lucrurile la punct: “Eşti gelos în locul meu? De ar fi toţi profeţi în poporul Domnului, şi de ar vrea Domnul să le dea lor Spiritul său”. Adică: vă rog, să dilatăm spaţiile, să vedem mai larg, să nu fim ridicoli şi mici, să ne ocupăm de lucruri mai serioase. Ce contează persoana mea? Eu sunt unul din atâţia…

Din fericire, este totdeauna Isus care refuză să întărească anumite excomunicări: “Nu-i opriţi…” Adică: încercaţi să vedeţi aspectul pozitiv. Puneţi în evidenţă binele, adevărul şi frumosul care este şi în cel “iregular”. Unul din punctele importante ale pedagogiei Învăţătorului consistă în vindecarea discipolilor de micime, de meschinătate, de vederi strâmte, în învăţarea lor să vadă larg, în a-i invita să nu se închidă în orizonturi înguste ale raporturilor inter-comunitare şi să observe o realitate promiţătoare care stă în afara “ţarcului” lor. Problemele nu pot fi numai cele interne, dar trebuie îmbrăţişată o realitate mult mai vastă şi complexă, şi care poate reprezenta un teren adaptat pentru construirea Împărăţiei, mai mult este deja o bucăţică de Împărăţie.

Şi mai ales: este persoana lui Isus, nu cea a discipolilor (cu simpatiile şi antipatiile lor, cu sentimentele şi resentimentele lor, predilecţiile şi alergiile lor, cu gusturile şi repugnanţele lor) care stabileşte linia de demarcaţie între cine este înăuntru şi cine este afară. Apostolii trebuie să se ferească de a pronunţa grăbiţi sentinţe de excludere. Mi se pare foarte acut acest diagnostic al lui Bruno Maggioni: “Discipolul, îndărătnic şi meschin, dar şi profund nesigur, nu suportă ca Spiritul să sufle unde vrea. Nici să fie invidios, să se simtă dezamăgit şi trădat: nu ar trebui ca Spiritul lui Dumnezeu să fie numai în mâinile noastre, astfel ca să apară cu claritate că noi, noi singuri, îi suntem purtătorii?

Prietenii autentici ai lui Dumnezeu, ca Moise şi Isus, se bucură de libertatea Spiritului. Nu se simt dezamăgiţi, pentru că îl iubesc pe Dumnezeu şi nu pe ei înşişi, şi aceasta este important. Şi în schimb mulţi îndărătnici susţinători ai lui Dumnezeu – voiam să spun toţi susţinătorii îndărătnici ai lui Dumnezeu – în realitate se susţin pe ei înşişi, ţarcul propriu. Dar este şi adevărat că nu orice gest este al lui Cristos, nu orice încercare de eliberare îi aparţine: îi aparţine numai ceea ce vine făcut în numele său… Numai ca numele să nu indice ţarcul, ci logica (Povestirea lui Marcu, Cittadella Ed.).

Paşaportul falsificat

Dar se întâmplă apoi că cei mai mulţi paznici ochioşi ai ortodoxiei şi ai moralei, cei mai mulţi adepţi inexorabili la controlul documentelor, primesc cu braţele deschise “pe unul” care, fără ca să recurgă la numele lui Isus, a făcut minunea înmulţirii banilor şi pare să fie dispus să cedeze din ei un procentaj pentru cauza cea bună. Atunci, nu i se cer să completeze formulare. Este suficient să dea o semnătură în josul unui mic dreptunghi bine cunoscut şi “convertibil”. I s e permite permisul “de cinste”.

La apariţia lui, gardienii mârâitori ai ţarcului îi deschid o breşă comodă în ţarc (în orice caz, mult mai amplă decât “urechea acului” indicată de Evanghelie). Când stau sus, li se impută scandalurile săvârşite în dauna celor mici şi mai puţin mici. Acum, chiar dacă purtarea sa morală, arătată în public, stă la antipozi faţă de cea cerută creştinilor obişnuiţi, nu se cere de la el ca să-şi taie mâna. Cum ar putea, în acest caz, să-şi pună acea firmă preţioasă? Cât priveşte moara, în loc s-o înece, ar putea servi mai bine la măcinatul grâului pentru operele Domnului.

Atunci când stă acolo sus, i se aplică expresiile aprinse ale lui Iacob împotriva bogaţilor (lectura a doua de astăzi). Acum că este “dintre ai noştri”, se preferă să se uite acea pagină “arzătoare”. Sau este asigurat spunând că “trebuie să distingem… nu este cazul să generalizăm… este portofel şi portofel… depinde de cum…” Da. Cât este de uşor şi de greu de a fi “dintre ai noştri”, după persoane, după ce numele lui Isus este substituit de alte nume…

Egoism de grup

Aparent Ioan vrea să apere ortodoxia, să menţină identitatea comunitară, să facă să fie respectată disciplina, să apere onoarea lui Dumnezeu. În realitate, însă, apar din cuvintele sale un fel de egoism de grup, o frică ridicolă de concurenţă.

Sub masca credinţei şi a ordinii se ascund sentimente care alcătuiesc o dezminţire radicală a spiritului de credinţă. Nu aş vrea să fiu prea maliţios. Dar am impresia că ieşirea bruscă a lui Ioan a fost determinată, mai mult decât de altceva, de supărarea de a trebui să constate că exorcistul ne autorizat reuşea acolo unde ei au dat greş mizerabil.

Adesea se ia poziţie împotriva cuiva, este considerat un duşman, numai pentru că face ceea ce noi nu vrem sau nu ştim să facem. Invidia – travestită de atâtea ori de preocuparea de a salva principiile – denunţă totdeauna lipsa de putere. Anumite nereuşite – justificate cel puţin de raţiuni viclene de ordin doctrinal sau de regulamente interne – dau de gol incapacităţile noastre. Astfel duşmanul este considerat ca atare pentru că constituie o mustrare neliniştitoare pentru inerţia noastră şi neîmplinirile noastre.

Astăzi, în anumite ambiente aşa-zise creştine, este suficient de a vorbi de dreptate şi chiar a risca pielea pentru cauza săracilor, pentru a fi acuzaţi de “golirea mesajului Evangheliei de conţinutul său esenţial” (nu spune nimic numele de Oscar Romero?). Poate Ioan, în loc să se adreseze lui Isus, ar fi făcut mai bine să fie învăţat de exorcistul abuziv secretul… Cuvânt al verbului a învăţa. Discipolul adevărat are totul de învăţat. De la toţi. Inclusiv de la cei ce sunt consideraţi “străini”.

Şi dacă chiar ei, cei mai fideli, ar fi fost “afară”?

Încă unele consideraţii asupra interdicţiei pronunţate de Ioan. Este trist să constaţi cum un grup se forţează de multe ori mai ales împotriva cuiva sau a ceva. Regăseşti o coeziune aparentă numai când trebuie să te aperi. Ai nevoie de un adversar – adevărat sau presupus – pentru a putea face sau spune ceva, pentru a te simţi viu, important, util. Este prea mult să speri că numele lui Isus este folosit esenţial pentru în loc de contra? Că Evanghelia este implicată, mai mult de a apăra gardurile, a dilata spaţiile Împărăţiei (şi cel puţin cele ale minţii proprii)?

Apostolii, apoi, nu sunt mişcaţi de o bănuială: şi dacă ar fi fost ei, şi nu exorcistul lipsiţi de autorizaţie, “străini” faţă de învăţătura Maestrului? Cunosc persoane care, cu cea mai mare dezinvoltură, propun altora – chestiuni care nu au nimic de a face cu Evanghelia, acţiuni care nu privesc spiritul ci litera cea mai obtuză – o alternativă brutală: sau înăuntru sau afară. Poate că au dreptate. Dar se poate şi că “a ieşi” trebuie să fie chiar ei, nu alţii. Discipolul, după lecţia lui Isus, nu trebuie să fie unul care “miroase”, scoate duşmani de peste tot, ca un copoi nesătul. Nimeni nu-l autorizează să ceară documente altora (ci ar trebui să fie preocupat să verifice ca ale sale să nu fie “expirate” şi de neprezentat).

Ar trebui să fie, în schimb în stare să descopere conivenţe secrete, să intuiască complicităţi preţioase nebănuite ( şi nu desigur din raţiuni de interese). Capabil de a înţelege că cineva vorbeşte de Isus chiar dacă nu-l are în gură, ci se mulţumeşte să-l aibă în acţiuni. O comunitate ar trebui să se specializeze să deosebească, cu un simţ de uimire bucuroasă, cine “este pentru noi” printre mulţi care “nu sunt dintre noi”.

Cine este pentru noi? Adică, cineva este mai aproape de cât se crede

“Cine nu este împotriva noastră, este cu noi”. Această afirmaţie pare exact contrarie de cea oferită de Matei: “Cine nu este cu mine, este împotriva mea, şi cine nu adună cu mine, risipeşte” (12, 30). În realitate se completează reciproc şi sunt adevărate amândouă. Între altele, pare că sunt de origine populară, de-a dreptul două sloganuri folosite în războiul civil între Cezar şi Pompei.

Mi se pare foarte interesantă explicaţia pe care o dă p. R. Bernard: “Cele două axiome nu se aplică la aceeaşi situaţie, nici la aceleaşi persoane. Acela a lui Marcu se aplică la oamenii de afară care sunt pe calea cea bună spre Isus Cristos şi Biserica sa: aceste persoane, afirmă Isus, nu trebuie să le trataţi cu bruscheţe, nici să le respingeţi. Există o prezumţie în favoarea lor; lăsaţi să se coacă dispoziţiile bune; cine nu este împotriva noastră este cu noi. Cealaltă axiomă este un fel de ordin de a nu sfâşia unitatea, a nu răsturna casa; se adresează acelora care fac parte din Împărăţie, sau cel puţin îşi închipuie; în privinţa acestora, Isus se arată sever. Spune: cine nu este cu mine, este împotriva mea, şi cine nu adună cu mine, risipeşte.

Dacă, făcând parte din turma mea, formaţi o clică aparte, se poate efectiv presupune că nu mai sunteţi în întregime pentru mine; din moment ce nu mai lucraţi în unitate, lucraţi în zadar, risipiţi. Astfel, nu numai aceste două axiome sunt destul de coerente, dar sunt pline de consecinţe pentru formarea Bisericii. În sfârşit, este un lucru împotriva căruia amândouă se ridică de comun acord: neutralitatea. În nici un caz ea nu este admisibilă: nimeni nu poate rămâne neutru în privinţa Chemării lui Dumnezeu”

Cu alte cuvinte: logion-ul lui Matei (chiar dacă de unii predicatori este folosit obişnuit împotriva “duşmanilor”) priveşte expres pe urmaşii lui Cristos pentru a sublinia radicalitatea angajării (sau sunteţi total cu mine sau vă puneţi împotrivă, nu se poate trişa jocul), în timp ce cel al lui Matei exprimă respectul şi răbdarea pe care comunitatea trebuie s-o aibă în privinţa acelora care, deşi nu fac parte expres din ea, totuşi realizează deja în practică mesajul lui Cristos. Aceştia sunt mai apropiaţi de cât se crede. Ceea ce Isus condamnă este pretenţia de a acapara numele său şi de a se lăuda cu un fel de monopol asupra Lui. Apartenenţa nu se poate traduce în atitudini exclusiviste. Pune, în schimb, mari probleme de responsabilitate şi coerenţă.

A se mulţumi cu un pahar de apă

“Cine vă va da de băut un pahar cu apă în numele meu pentru că sunteţi ai lui Cristos, vă spun într-adevăr că nu va pierde răsplata sa.” Nu ştiu dacă am citit rău. Dar Isus promite un premiu celui care oferă un pahar de apă unui discipol al său, unui misionar al Evangheliei. Nu mi se pare să spună că discipolul are autorizaţia de a se servi de Evanghelie pentru a obţine recompense umane. Adică, nu recunoaşte discipolului dreptul, în afară de un pahar de apă, chiar şi onoruri, privilegii, titluri, în sfârşit toate acele lucruri care satisfac ambiţia, personală sau de grup.

Faptul de a aparţine la Cristos ne autorizează să cerem un pahar de apă – necesară pentru a trăi – nu de a ne prezenta să scoatem indemnizaţii şi decoraţii cu caracter de mândrie deşartă. Cu preţul de a apărea impertinent, aş îndrăzni să spun că, aşa cum este un dar pentru cine oferă un pahar de apă unui discipol, tot aşa va fi şi mai mare pentru cine îl refuză – precis pentru faptul că aparţine lui Cristos, şi deci nu ar trebui să aibă nevoie de anumite lucruri – o înclinare, o condiţionare, un fotoliu, un prim loc pe scena mondenă. Paharul de apă, de fapt, este în vederea călătoriei. Restul, în schimb, constituie un obstacol, o piedică în cale.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin