Start > Ritul latin > Încă fermi pe acea cale

Încă fermi pe acea cale

27 September 2009
1,173 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXV-a de peste an (Anul B)

Proclamația celui necredincios

Capitolul 2 din cartea Înțelepciunii conține “marele manifest al celui nelegiuit”. Un fel de proclamație articulată pe aceste puncte: negarea vieții de dincolo; exaltarea plăcerii; refuzarea educației tradiționale; persecuția în privința celui “drept”. Este ceva mai mult decât un “imn către bucurie” pus în gura celui care “se bucură ca un nebun” (G. Scarpat). Vă apare o filozofie a vieții, și chiar o teologie a istoriei, care se confruntă cu cea opusă, întrupată de cel credincios.

Ar fi oportun să ținem prezent că întreg discursul este dezvoltat de un alexandrin de origine iudeu, care a schimbat morala părinților cu cea epicuriană, de viță grasă. Și avertizându-ne, sub crusta nepăsării, golul, se regăsește dezamăgit, sceptic, exacerbat. De aceea transfugul va masca decepția proprie polemizând aspru împotriva propriilor ex coreligionari, contestându-le valorile pe care continuă să se bazeze viața lor, negând orice valoare a legii lui Dumnezeu.

Ca și cum le-ar spune: “Este inutil, totul se va termina în nimic chiar și pentru voi, nici un Dumnezeu nu vă va salva”.

Avem o atitudine sub semnul aroganței, lipsei de prejudecată, insolenței, și chiar a violenței. Cel care a întors spatele față de legea Domnului, a lichidat conștiința, se arată disprețuitor în privința acelor ființe “inutile” care se încăpățânează să le respecte. Le acoperă cu derâdere, folosește sarcasmul împotriva așa ziselor “jocuri mângâietoare” ale religiei. Cel nelegiuit nu ezită să recurgă la forță pentru a se elibera de acea prezență insuportabilă, să sufoce acel glas (glasul, neliniștitor, al săracului rămas fidel) care îi aruncă în față toate încălcările, și face să dispară din vederea sa acel nebun, cel fixat care nu se resemnează a trăi ca toți.

Chiar dacă cel slab nu-i opune rezistență, și răspunde la violența prigonitoare cu blândețe, ciocnirea între cele două căi apare evidentă. Și chiar blândețea senină a celui drept se termină cu exasperarea antagonistului său, care devine mereu mai puternic și acoperă cu batjocuri pe cel slab.

“Dacă cel drept crede că este fiul lui Dumnezeu, înseamnă înainte de toate că are deplină încredere că este în toate situațiile salvat. Cel nelegiuit cunoaște această siguranță și tărie morală și își bate joc de ele, făcându-l cutezător în situațiile care îl văd în mod provizoriu învingător; el îl disprețuiește pe cel drept, ca și cum ar sfida pe cel care se încrede și care promite o asistență inepuizabilă” (G. Scarpat).

Scandalul diversității

Aș vrea să comunic: Frumoase timpuri acelea în care mărturia unui om drept punea în încurcătură, era incomodă, element de destabilizare. Și cel nelegiuit alerga la adăpost, reacționa violent, se confrunta, sfida, punea la încercare, pentru că se simțea “mustrat” de o conduită ireproșabilă. Astăzi nu se recurge aproape deloc la persecuția fizică, nici la cea morală a disprețului. Persoana celui drept este pur și simplu ignorată. Omul străzii nu mai observă nici o necesitate de a face proclamații, nici cu atât mai puțin de a motiva atitudinile proprii, alegerile proprii (care, adesea, sunt ale ne-alegerilor).

Nici un pariu asupra faptului că Dumnezeu “dă ajutor” sau nu. Nu se recurge nici la ironia, care presupune inteligența. Astăzi totul este banalizat, orice diferență este aplatizată. Linia de trecere de la un câmp la altul a fost practic ștearsă (ne găsim pe un câmp dușman fără să fi trebuit să facem nici un pas). Tradițiile părinților sunt recuperate numai la nivel de folklor. Întrebările mari asupra vieții sunt total absente din discursuri. Cel drept – sau și numai persoana normală – nu are nevoie să se apere, să se justifice, din moment ce este neglijată, considerată inofensivă, nici unul nu-l observă.

Valorile pe care le poartă nu sunt deloc luate în considerație, nu mai un curs legal. Blândețea, afabilitatea, docilitatea? Toate lucruri imposibile pentru lumea modernă. Să fie clar. Eu nu mă plâng de ciocnirea frontală între grupările opuse bine definite, nu am nostalgia timpurilor trecute când se bătea din palme. Ne lipsește altceva. Totuși îndrăznesc să sper ca cel credincios să se întoarcă să fie element de deranj și stilul său de viață să apară iritant pentru un anumit tip de societate. În sfârșit, între persecuție și omologare, între marginalizare și integrare, între dispreț și indiferență, este la mijloc scandalul diversității.

Unde punem diversitatea?

Da. Dar există această diversitate? Și unde o așezăm? Este prea ușor să cedăm victimismului, să recităm jaculatoriile complotului urzit împotriva noastră (echivalentul “uneltirilor” întinse celui drept de care vorbește Înțelepciunea, numai că “cursele”, în lumea actuală, ar fi acelea ale presei laiciste și cele asemănătoare). Este prea ușor să ne certăm pentru că suntem discriminați în baza prejudiciilor care se continuă cu privire la noi, și care nu ar găsi nici o confruntare în realitate.

Să încercăm să inversăm termenii problemei: ne combat (sau ne ignoră) pentru că suntem diferiți, sau pentru că vrem să fim egali cu ei? Suntem în fața unei crize de respingere – care ar fi pentru noi un certificat de autenticitate – sau nu mai degrabă un proces de asimilare (cu câteva dificultăți de… digestie, care însă este mereu aplanată cu remediile oportune)?

Să luăm, ca exemplu, trei câmpuri.

1 – Banul. Unde este diferența dintre noi și “ei”? Putem să spunem că suntem imuni da această contagiune, că nu observăm fascinația perversă, că nu practicăm un anumit cult – nici prea secret, chiar dacă îmbrăcăm odăjdii de slujire a lui Dumnezeu – față de idolul căruia, în cuvinte, îi atribuim trăsături demonice?

2. Etica socială. Onestitatea, sinceritatea, coerența, preocuparea de binele comun, transparența în administrație, toleranța, sunt de-a dreptul virtuțile care disting pe cei care se profesează creștini de cei care nu au suportul credinței?

3 – Limbajul. Cel drept se caracteriza prin refuzul de a se pune pe același plan cu adversarul, alegerea slăbiciunii pentru a da de rușine forța (1 Cor 1, 27), suportarea senină, determinarea de a învinge răul cu binele (Rm 12,21).

Astăzi se tinde să se combată cu arme egale. La polemica disprețuitoare se replică cu o polemică și mai disprețuitoare. La violența verbală se răspunde cu tot atâta violență. La sectarism se contrapune sectarismul, la prejudecată prejudecata, la fanatism fanatismul. Se întâmplă chiar să se condamne fără apel tezele dintr-o carte și să fie demonizat autorul său, înainte chiar de a o citi (nici nu se putea face, din moment ce volumul în cauză nu văzuse încă lumina vitrinelor: s-a întâmplat și aceasta într-un loc numit Italia, și nefericirea zgomotoasă a atins pe un “drept” titrat și predicator).

“Fiul omului dat în mâinile oamenilor și ucis”? S-a întâmplat o dată, cu mult timp înainte, nu se va repeta mai mult, suntem siguri, cei necredincioși vor trebui să guste loviturile noastre de sabie… În sfârșit, dacă în cultura păgână dominantă în Alexandria Egiptului, cei necredincioși simțeau nevoia de a alcătui un program, astăzi este în schimb în teritoriul credinței se înmulțesc manifestele și declarațiile. Poate pentru că se tem că diferența nu este suficient observabilă în viața celor “drepți”. Și atunci se recurge la hârtii pentru a explica că nu suntem ca ceilalți.

Din păcate nu s-a schimbat nimic

Ar fi frumos să putem declara fals portretul pictat cu culori întunecate de Iacob. Să putem demonstra că nu mai oglindește situația comunității. Și ar fi frumos să putem răspunde Învățătorului care ne întreabă despre conținutul discuțiilor noastre (“Despre ce ați discutat pe drum?”): “Discursurile noastre priveau exclusiv probleme serioase, toate au fost concentrate pe lucruri esențiale. Nu punem niciodată problema persoanei noastre, a feței noastre, sau al prestigiului nostru. Orgoliul și amorul propriu nu ne preocupă. Nu ne interesează carierele, promovările, privilegiile, aranjamentele, superioritatea, măreții umane, onoruri, putere, întâietate, titluri, popularitate.

Nimeni nu vrea să strălucească întunecând pe ceilalți. Nimeni nu are pretenția de a se impune strivind pe concurenți. Dacă este o întrecere între noi, este cea pentru micime, ascundere, slujire, penultimul post (ultimul este mereu prea la vedere). Preocuparea pentru gloria lui Dumnezeu și dificultățile concrete ale oamenilor sunt deasupra intereselor noastre personale și ale disputelor noastre meschine. Avem la inimă numai Evanghelia ta, de acum. Tot restul l-am lăsat la spate, pentru că este incompatibil cu calea pe care Tu ne-ai trasat-o”.

Din păcate trebuie să recunoaștem că lucrurile nu stau chiar așa. Pagina lui Iacob este cu totul depășită de realitate. Ea, în schimb, fotografiază, cu o evidență crudă, situația din atâtea comunități. Tabloul său, cu personajele care se pot ușor individualiza, este de un realism descumpănitor, “foarte asemănător”. Trebuie să admitem că invidiile, competiția, rivalitățile, disputele, sectarismele, se dezvoltă chiar și în jurul altarelor. Chiar și în jurul Cărții (nu lipsesc interpreți care fac din ea un pretext de a da drumul la îndărătnicii, resentimente, animozități, polemici veninoase).

Pare că planta cactus a devenit planta simbol a atâtor ambiente religioase.

Nu lipsesc nici urzelile, intrigile, partizanatul. Protagonismul, dorința de a avea întâietate, agresivitatea “mușcătoare” sunt chiar arătate fără cea mai mică pudoare. Sunt unii care par că se îndârjesc, în loc să “facă operă de pace”, să semene discordie. Ne-ar face atâta plăcere ca tabloul pictat de Iacob să privească lumea externă, omenirea în general. Dar – în ciuda încercărilor făcute de unii comentatori în acest sens – trebuie să luăm act cu durere că situația descrisă este cea bisericească, și nu alta.

Observă pe drept B. Maggioni: “Pentru Iacob războaiele și marile egoisme care sfâșie mereu omenirea, și cele mai modeste discordii (dar poate mai modeste în aparență!) care divid comunitățile, au între ele analogii: dacă nu altceva sunt rodul acelorași pasiuni (4,1b). Rolurile, care se înfruntă cu asprime în lume și pătrund în biserică, în așa măsură că vorbele și imaginile care definesc trăsăturile negative ale lumii pot fi aplicate și Bisericii”.

Și, în privința scenei penibile din Evanghelie, trebuie să mărturisim cu rușine că, la distanță de două mii de ani, suntem tot acolo, pe acel drum, pentru a ațâța cu disputele noastre de curte (sau de proprietate), să facem discursuri care nu au nimic cu Evanghelia. Da, am rămas “întârziați” – chiar dacă zburăm cu avioane – să vorbim de noi înșine și de treburile noastre…

Ritul latin