Start > Ritul latin > Un Dumnezeu ușor de “spus” dar greu de acceptat

Un Dumnezeu ușor de “spus” dar greu de acceptat

27 September 2009
1,704 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul B)

A rezista ispitei de a privi în altă parte

Toată liturgia de astăzi subliniază exigența de a “nu întoarce fața”. Imaginea este luată de la al Treilea Isaia, care pune în gura Slujitorului lui Jahweh expresia: “Nu mi-am sustras fața…” Putem să traducem: nu am ascuns chipul meu, nu am privit în altă parte. Slujitorul nu sustrage fața de la batjocuri, scuipat, de la provocări și diferite torturi.

În timp ce Isus, anunțând Pătimirea, Moartea și Învierea, lasă să se înțeleagă voința de a realiza atitudinea descrisă de Isaia, Petru refuză să privească în față un Mesia umilit, înfrânt, de nerecunoscut față de imaginea colorată de triumfalismul fabricat de el. “A-l lua pe Isus de o parte”, pentru a-l sfătui să nu întreprindă acel drum, nu înseamnă altceva decât de a privi din altă parte.

În sfârșit Iacob (lectura a doua), în prezentarea comportamentului creștinului în privința intrării aproapelui în viața proprie, ne lasă să vedem că totul pleacă de la voința de a privi în față mizeria altuia. În concluzie, a fi credincioși propriei vocații înseamnă “a nu sustrage fața”. Urmarea discipolului implică și capacitatea de a nu privi în altă direcție. Și caritatea însăși se exprimă, înainte de toate, cu curajul de a privi în fața altuia.

A asculta pentru a vorbi

Al treilea cântec al Slujitorului (prima lectură) pune în evidență situația particulară în care se găsește cel care primește o misiune din partea lui Dumnezeu. Este vorba – așa cum notează C. Westermann, la care mă refer pentru aceste considerații – de suferința legată de însărcinarea primită, pentru o datorie arzătoare de mijlocire. În Biblie putem găsi locuri paralele în experiențele lui Moise, Ilie, și mai ales Ieremia. Cuvântul lui Dumnezeu pune mesajul într-o situație destul de puțin confortabilă.

El este unul care ascultă și vorbește. Vorbește pentru că se pune în ascultare. Și ascultă pentru că trebuie să vorbescă. Totul este orientat spre Dumnezeu și provine de la Dumnezeu. Persoana este numai receptacolul și instrumentul unui Cuvânt care nu provine de la el. Este “puntea” care asigură comunicarea. Profetul nu ar putea asculta dacă Dumnezeu nu i-ar fi deschis urechile. Și nu ar fi în stare să vorbească dacă Dumnezeu nu i-ar fi pus pe buze lucrurile de spus. El este un discipol (limmud) care merge continuu la școală, nu un învățător cu diplomă.

Cuvântul nu-i este încredințat odată pentru totdeauna. Nu este depozitat, sistematizat în el, de aceea este suficient să se apropie de acel depozit. Nu. În fiecare zi Dumnezeu trebuie “să-i deschidă ochii”, și să-i deschidă gura. Atacurile, insultele, batjocurile, loviturile vor avea puterea de a-l face să renunțe. Totuși el continuă să se prezinte în fața Domnului. Se poate remarca că textul nostru nu cuprinde v. 4, care scoate în evidență conținutul esențial al Cuvântului: mângâierea, sprijinul. De fapt este destinat celor descurajați, celor obosiți…

Opere care lasă să se întrevadă credința

Iacob (lectura a doua) pune în evidență îndepărtarea sau disocierea cea mai frecventă: cea între credință și fapte. Se poate ajunge până la contradicție. Credința este exprimată prin fapte. Să ne înțelegem. Apostolul nu poate fi desigur acuzat de eficientism ante litteram. Pentru el, în schimb, totul pornește din interior, de la ascultare. Nu are sensul, în această perspectivă, un activism, scop în sine însuși, care să mascheze golul. Rămâne oricum faptul că acțiunile, gesturile concrete, reprezintă verificarea cea mai de luat în seamă a sincerității credinței.

Fără fapte, iluzia și minciuna pot să se insinueze în credință și să atace conținutul însuși. Credința nu ne conduce la “a spune”, ci la “a face”. Mântuirea finală nu este asigurată numai de credință, pentru simplul motiv că nu poate exista o credință ne însoțită de fapte. Și, dacă există, este moartă. Desigur, Iacob nu susține că faptele sunt cauza mântuirii, dar că reprezintă logica lor. Faptele se nasc în mod necesar din viața nouă de salvați. Totuși nu sunt ele care merită mântuirea: sunt urmarea, semnul. Iată de ce nu există contradicție între Iacob și gândul lui Paul.

Acesta din urmă observă pe “prima”, celălalt pe cea care “urmează”. Iată de ce nu ne este permis nici să împărțim îndatoririle: eu am carisma rugăciunii, tu pe cea a acțiunii. Nu este posibil să fim practicanți ai doctrinei (sau ai misticii) și nu practicanți ai iubirii. Și cel care se dedică rugăciunii nu poate să lase la o parte faptele, care în fond sunt faptele iubirii. Faptele, în loc să manifeste, trebuie să lase să se “întrevadă” credința.

A închide gura carității

Nu este tocmai ireală situația imaginată de Iacob: “Dacă un frate sau o soră sunt fără haine și lipsiți de hrana zilnică și unul dintre voi le zice lor: “Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă”, dar nu le dați cele necesare pentru trup, la ce ajută?” Adică, fiind vorba de caritate, nu este o chestiune de “a spune”, ci de “a da”. Ar trebui ca, în anumite cazuri, în fața aproapelui care se află în nevoi, carității să-i fie luate cuvintele, să-i fie închisă pentru totdeauna gura, și să-i fie permisă recurgerea exclusivă la mâini.

Din păcate, în schimb, noi revărsăm asupra celui sărac torente de cuvinte: înainte și după. Și chiar în timpul, continuăm să vorbim, uitând să dăm. Astăzi, apoi, sunt discursuri de tip psihologic, sociologic, și chiar teologic, care complică și mai mult situația. Se întâmplă chiar să nu permitem altuia nici să formuleze cererea. Știm noi ce are nevoie urgentă (predici, recomandări, analiza situației, sfaturi, îndemnuri, mustrări…).

Într-un serial de televiziune am gustat această scenă, care se înrudește surprinzător cu cea descrisă de Iacob. La sediul unei opere sociale, unde staționau doi domni eleganți un pic frustrați și cu capriciul “bunelor acțiuni”, năvălește o femeie de stradă cu un ochi umflat. Cei doi, înainte ca aceea să deschidă gura, se lansează într-un discurs de tip pedagogic-moralizant, pe un ton amenințător, care nu era cu nimic mai puțin ca a unui călugăr care predica în post din timpurile trecute…

Ar trebui să-ți fie rușine de viața pe care o duci. Și apoi umilirea de a fi exploatată și lovită în acel mod de protector. Se poate câștiga existența fără a pierde demnitatea. Ei, de exemplu, în viață… Nenorocita, ori de câte ori, încerca să plaseze o vorbă de explicație, să precizeze motivul pentru care a venit acolo. Cei doi specialiști în “vorbe bune” ne cerute continuă netulburați discursul lor.

La sfârșit, sărmana, pierzându-și răbdarea, a izbucnit:

- Ascultați-mă un moment, dacă reușiți. Eu am intrat aici numai pentru a cere un cub de gheață pentru a-l pune la ochiul lovit. Aveți sau nu?

- Într-adevăr aici nu avem gheață. Însă dacă ne asculți…

- Scuzați-mă… când voi avea nevoie de predici voi ști cui să mă adresez. Acum am nevoie numai de gheață. Văzând că nu aveți, este mai bine să nu ne pierdem timpul și scuzați deranjul…

Astfel, credința este moartă fără fapte (o moartă care, adesea, vorbește). Și caritatea moare în același moment în care se pretinde să substituim faptele cu vorbele.

A ști sau a descoperi?

“Petru i-a răspuns: “Tu ești Cristos”. “Și (Isus) a început să-i învețe că Fiul omului trebuie să sufere mult…” “Atunci Petru l-a luat de o parte, și a început să-l mustre…” Ar fi suficient să ne oprim aici. Să spunem ceea ce știm. Necazul este că Isus “începe” mereu să învețe. Este un capitol de adăugat, cel decisiv. Este o lecție nouă de înregistrat, și este cea pe care nu vrem s-o învățăm. Petru a spus corect – spre diferență de ceilalți oameni – cine era Isus. Acum, însă, Învățătorul îl constrânge să privească în direcția Calvarului. Și atunci discipolul “întoarce fața” în altă parte. Discipolul nu poate suporta imaginea – care contrazice știința sa tradițională – a unui Mesia suferind, dezonorat, umilit, condamnat la moarte. Nu vrea să accepte falimentul lui Dumnezeu.

Petru este mustrat pentru o știință după oameni și nu după Dumnezeu. A fost la școala Învățătorului, dar a învățat de la alții. Este mereu așa. Este crucea lui Cristos pe care o contestă știința noastră. Când vine crucea, trebuie să recunoaștem și să acceptăm că nu știm nimic. “Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine însuși, să ia crucea sa și să mă urmeze.” Nu merge după Învățătorul purtând bagajul științei proprii, ci luând în spate crucea. Este imposibil de a pune împreună cele două lucruri. Discipolul este unul care – ca Petru – vede “tăgăduită” știința proprie precedentă în privința lui Dumnezeu de revelația descumpănitoare a crucii.

Dumnezeu este ușor de “știut”. Dar greu de “descoperit”. Suntem astfel în stare de a completa cadrul, adăugând această trăsătură ultimă de risc. Dacă avem curajul de a nu sustrage fața noastră, știm să rezistăm ispitei de a privi dintr-o altă parte, atunci ne dăm seama că: credința este ușoară de “spus”, dar greu de manifestat în momentul just; caritatea este ușoară de exprimat în cuvinte, dar greu de tradus în fapte; Dumnezeu este ușor de explicat, dar greu de acceptat. Rămâne evidența că fiecare dintre noi – asemenea lui Petru – este chemat să recunoască falimentul lui Dumnezeu (falimentul Dumnezeului propriu).

“A pierde viața proprie” înseamnă, înainte de toate, a pierde pe Dumnezeul propriu.

Ritul latin