Predici

Pe când Isus, împreună cu ucenicii săi, ieşea din Ierihon, înconjurat de o mare mulţime, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea pe marginea drumului. Auzind că trece Isus din Nazaret, a început să strige: “Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare: “Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Isus s-a oprit şi a zis: “Chemaţi-l”. L-au chemat deci pe orb şi i-au spus: “Curaj! Ridică-te, te cheamă!” Orbul şi-a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus. Isus l-a întrebat: “Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a răspuns: “Rabbuni, fă-mă să văd!” Isus i-a spus: “Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. Imediat omul şi-a recăpătat vederea şi l-a urmat pe Isus în drumul său. (Marcu 10,46-52)

Episodul vindecării orbului de la Ierihon, citit în duminica a treizecia de peste an, se situează imediat după momentul în care Isus a prezis pentru a treia oară că, mergând la Ierusalim, va fi dat la moarte dar că va şi învia (Mc 10,32-34). Or, tocmai atunci când cei doisprezece apostoli nu au înţeles gravitatea anunţului făcut de Isus, când cei doi fii ai lui Zbedeu se grăbesc să ceară locurile de vază de lângă tronul de slavă al Învăţătorului lor şi când ceilalţi ucenici contestă atitudinea celor doi fraţi, nutrind însă şi ei aceiaşi ambiţie, mesajul pascal este întrezărit şi primit de un cerşetor orb de la porţile Ierihonului. Dar, să remarcăm faptul că persoana cea mai săracă (lipsită de orice bun personal) se dovedeşte a fi şi cea mai disponibilă. Acel orb nu are, precum ucenicii, vreo idee preconcepută cu privire la regalitatea lui Isus în care crede. El nu face decât să asculte şi să spere. Iar când vocea lui poate fi auzită, el începe să strige cu putere şi perseverenţă, Fiul lui David, ai milă de mine!. În rugămintea sa orbul nu cere ceva precis (precum fiii lui Zebedeu), ci aşteaptă doar ca privirea Mântuitorului să se oprească asupra lui. Perseverenţa lui (în care putem întrezări o expresie de credinţă mare, deschisă şi primitoare) este răsplătită. Isus îl cheamă, iar orbul, părăsindu-şi haina (simbolul vieţii trecute), se ridică şi vine către Cel ce l-a chemat. Şi, deşi este fiul lui Timeu, el nu se sprijină pe nimeni din familia sa sau pe trecutul său, ci păşeşte hotărât către Cristos. Or această atitudine manifestă deja trăsăturile adevăratului ucenic care a devenit atunci când a răspuns la chemare, când a renunţat la trecutul său şi, după vindecare săvârşită de Isus ca răsplată pentru credinţa sa, când l-a urmat Cel care l-a vindecat. Dar ce diferenţă între acest nou ucenic şi ceilalţi! Pe când însoţitorii lui Isus Cristos sunt plini de ambiţii, orbul nu doreşte decât să vadă clar şi să-şi conformeze viaţa celor văzute. Iar credinţa lui l-a mântuit şi l-a vindecat, întrecând astfel până şi grupul celor doisprezece apostoli.

În faţa unui astfel de model nu putem să nu ne întrebăm: Care este atitudinea mea faţă de Isus? Ce exprimă rugăciunea mea? Nu cumva încerc să mă folosesc de Isus pentru a-mi satisface dorinţele adesea meschine ori ambiţiile personale, sau, dimpotrivă, rugăciunea mea mă aşează în atitudine de ascultare, de disponibilitate şi de primirea a voinţei lui Dumnezeu?

Mai mult, sunt eu oare gata să împărtăşesc destinul lui Isus, care este şi al ucenicului, de a participa la suferinţele şi încercările Lui, sau mai curând mă las condus de ispita de a-i dicta lui Cristos o mântuire născocită de mintea mea?

O atitudine care reflectă convingerea că ştim de ce avem noi nevoie se dovedeşte a fi mai mult decât imprudentă. Doar cel care s-a detaşat de toate şi care are conştiinţa “orbirii” sale poate cere vindecarea lui Isus Cristos pentru a începe o viaţă nouă.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin