Start > Ritul latin > Greu pentru cei care se încred în bogății

Greu pentru cei care se încred în bogății

18 September 2009
762 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul B)

Tema omiliei din duminica trecută a fost: Dumnezeu a unit bărbatul și femeia într-o căsătorie indisolubilă prin valorile spirituale pe care Duhul Sfânt le-a pus în ei spre a fi o unitate pământească drept reflex al unității Preasfintei Treimi din ceruri. Valorile spirituale, care fac perfectă indisolubilitatea căsătoriei și duc la desăvârșire persoana umană, le-am enumerat, ele sunt șapte: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, știința, evlavia și frica de Dumnezeu. În următoarele șapte duminici vom vedea valoarea fiecăreia în parte, ceea ce i se opune și cum poate fi salvată.

Valorile spirituale le vom privi în Isus, în care Duhul Sfânt le-a pus fără măsură (Col 2, 3).

Azi, Liturgia cuvântului ne propune problema înțelepciunii. Dreptul Iob se întreabă: Înțelepciunea – de unde vine ea? Și tot el a răspuns: Numai Dumnezeu știe calea către dânsa și el singur cunoaște sălașul ei (Iob 28, 20. 23). Prima lectură (Înț 7, 7-11) pune în evidență valoarea înțelepciunii; evanghelia de azi (Mc 10,17-30) descoperă principalul dușman al înțelepciunii și lectura a II-a (Evr 4, 12-13) principalul ei salvator.

Prima lectură. Superioritatea bunurilor de ordin spiritual față de cele de ordin material este una dintre temele obișnuite ale literaturii sapiențiale: Înțelepciunea este mai prețioasă decât pietrele scumpe și nici o comoară nu e la fel cu ea! Rodul (meu) ei este mai bun decât aurul cel mai curat și decât argintul pur (Prov 8, 11. 19). Iob spune că înțelepciunea Nu se dobândește cu aurul de Ofir, cu beriliul cel prețios sau cu zafirul. Coralii și perlele nu merită să fie menționate; mult mai mult merită să descoperi înțelepciunea decât mărgăritarele” (Iob 28, 15. 18). Lumina înțelepciunii este preferabilă chiar celei a soarelui, fiindcă lumina soarelui dispare în timpul nopții, în timp ce lumina înțelepciunii nu se stinge, dat fiind faptul că ea conduce la nemurire: Respectarea legii este garanția nemuririi și nemurirea îl așează pe om alături de Dumnezeu (Înț 6, 18-19).

Conștient de sublimitatea temei și înspăimântat de nimicnicia proprie, Solomon, înainte de a-și începe expunerea sa asupra înțelepciunii, ca și în momentul când a preluat conducerea poporului lui Israel, se îndreaptă spre Dumnezeu spre a-i cere darul înțelepciunii: de a vorbi și de a conduce corect. Solomon știe că omul, în totalitatea lui de gândire, cuvinte și fapte, este în mâinile lui Dumnezeu (cf. CBL p. 510-511).

Evanghelia descoperă pe cel mai mare dușman al înțelepciunii: averea, bogățiile… Tânărul bogat, care a venit la Isus și l-a întrebat că ce anume trebuie să facă pentru a moșteni viața veșnică, probabil cunoștea versetul din cartea Înțelepciunii: Respectarea legii este garanția nemuririi și nemurirea îl așează pe om alături de Dumnezeu, dar avea o oarecare îndoială din cauza bogățiilor pe care le poseda; simțea că ceva nu este în ordine. Isus cunoaște că tânărul bogat nu-i un fățarnic, nu-l întreabă spre a-l ispiti, dar un om sincer și de aceea îl privește cu simpatie. Mentalitatea iudaică, sapiențială, era: păzești legea, moștenești viața veșnică. Tânărul bogat păzise legea din copilărie. De ce Isus îi cere să se lepede de toate ca să devină ucenicul său?.. Ceilalți ucenici se lepădaseră de toate?.. Petru își avea casa sa; Maria și Marta aveau o bunăstare materială; Nicodim de asemenea etc. Aici este vorba de un caz particular: omul bogat a voit să-și dovedească seriozitatea sa în ceea ce privește găsirea vieții veșnice, iar singurul mod de a și-o dovedi era acesta: vinderea a tot ceea ce avea și împărțirea banilor celor săraci; să se considere mort pentru această lume, anticipând ceea ce, de fapt, se va produce cândva… Tânărul a plecat trist, fiindcă avea multe bogății și n-a fost capabil de actul înțelepciunii supreme: anticiparea morții, despoierea de cele materiale din iubire față de Acela care, Dumnezeu fiind s-a golit pe sine, a luat chip de rob și s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte (Fil 2, 6-8), de la care se poate învăța cum, în viață fiind, se poate anticipa moartea: despoierea de toate, prin interesul față de un singur lucru: voința lui Dumnezeu, izvorul înțelepciunii supreme.

Isus aruncă o privire tristă după tânărul bogat, care n-a înțeles înțelepciunea și, întorcându-se spre ucenici, afirmă că bogățiile întunecă rațiunea în a găsi Înțelepciunea. La stupoarea lor, răspunde cu o metaforă orientală. Este mai ușor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu. La care ucenicii, și mai uluiți, se întrebau: Atunci, cine se mai poate mântui? Răspunsul lui Isus se înscrie în «teologia gratuității», caracteristică celei de-a doua Evanghelii și atât de conformă cu gândirea paulină: Imposibil este pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu, fiindcă pentru Dumnezeu toate sunt posibile.

Isus vrea ca, afară de Dumnezeu, nimic să nu fie absolutizat, nici chiar observarea legii care ducea la acel automatism fariseic prin care se credea că Dumnezeu devine datornicul omului. Nici chiar despoierea de toate, sărăcia cea mai lucie, nu-l poate îndatora pe Dumnezeu, fiindcă acei care își însușesc această atitudine de sărăcie și de detașare de toate spre a se dedica Evangheliei nu fac decât ceea ce trebuie să facă, fiindcă și în acest caz Dumnezeu își păstrează libertatea sa în acțiune și își poate face ucenici și dintre cei bogați, chiar dacă ar fi de trebuință să recurgă la minuni. De aceea, la sfârșit, Dumnezeu va «întoarce foaia» și mulți dintre cei dintâi vor fi ultimii și cei din urmă vor fi primii, adică cei care îmbrățișează sărăcia spre a-l îndatora pe Dumnezeu, se vor trezi ultimii din împărăția lui, fiindcă n-au pus accentul pe cunoașterea și iubirea voinței lui Dumnezeu, ci pe voința proprie, egoistă și dușmană adevăratei înțelepciuni, prin care încearcă să-l oblige pe Dumnezeu (cf. CBL 1078-1079).

În apărarea adevăratei înțelepciuni stă cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă el însuși este prezent și activ în cuvântul său. Cuvântul lui Dumnezeu este pătrunzător, el cunoaște totul, chiar și secretele cele mai ascunse ale inimii. Dușmanul cel mai periculos este acela care se ascunde mai bine și atacă mai puternic de acolo de unde nu te aștepți și din orice direcție. Însă cuvântul lui Dumnezeu care, nu numai că pătrunde și cunoaște toate ungherele dușmanului, el mai este ca o sabie cu două tăișuri, adică ne apără de dușmanul înțelepciunii din orice direcție ar veni acesta.

Acest fel de a vorbi despre cuvântul lui Dumnezeu nu-i nou, are rădăcini adânci în Vechiul Testament. Deja Isaia (49, 2) îl asemăna cu sabia; și Ieremia (23, 29) îl prezenta ca pe o realitate care acționează prin sine însuși (cf. CBL p. 1776).

Să nu uităm că Preacurata Fecioară Maria care, păstrând în inima ei Cuvântul lui Dumnezeu, a devenit Tronul Înțelepciunii sub inspirația Duhului Sfânt, Izvorul înțelepciunii. Dreptul Iob a fost bogat dar nu a nedreptățit pe nimeni și nici nu s-a mândrit cu bogăția sa, de aceea a putut spune pe bună dreptate: Oare mi-am pus în aur nădejdea mea și am zis aurului curat: “Tu ești sprijinul meu?” Nu, căci frica de Dumnezeu mă copleșea și în fața măreției lui nu mai aveam nici o putere; iar dacă am nedreptățit pe orfan, văduvă sau pe cel sărac să-mi cadă umărul din spată și brațul meu să se rupă din încheietura sa! (Iob 31, 22-24). Oare toți putem spune la fel?..

Sfântul Francisc de Assisi, care s-a lepădat de toate și l-a urmat pe Cristos, devenind, așa cum a spus papa Benedict al XV-lea – Imaginea cea mai desăvârșită a lui Cristos din toate timpurile – ne dă următorul sfat: Chiar dacă ai fi atât de înțelept și ascuțit la minte încât să ai toată știința și ai ști să tălmăcești toate limbile și să scrutezi cu subtilitate lucrurile cerești, nu te poți slăvi în toate acestea; căci un singur demon a știut despre cele cerești și știe acum despre cele pământești mai mult decât toți oamenii, chiar dacă ar exista cineva care să fi primit de la Domnul cunoașterea specială (deosebită) a întregii înțelepciuni (Francisc de Assisi, Scrieri, Ed. Deisis p. 24).

Isus Cristos ne-a dat înțelepciunea Crucii. Înțelepciunea este divină când știe să se smerească. O înțelepciune smerită face orice familie și orice persoană fericită. Să o facem vie prin rugăciunea Bisericii: Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine și să ne însoțească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele! (LR). Amin.

Ritul latin