Predici

“După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu,

tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului,

pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică”

(In 3,14).

Poate aţi auzit sau chiar aţi avut şansa în viaţă să priviţi odată un renumit tablou al lui Rembrandt care se numeşte “Cele trei cruci” (The three crosses). Nu este deosebit doar prin maniera în care a fost realizat, respectiv gravarea părţii metalice prin scrijelire, dar mai ales printr-un detaliu, la prima vedere nesemnificativ. Privirea oricui se afla în faţa tabloului este cu siguranţă captată în primul rând de crucea pe care moare Cristos, singurul învăluit de fapt în lumină din toată scena. Apoi însă, privind în jurul crucii, pot fi văzute numeroase alte chipuri fantomatice care parcă sunt ascunse de lumina obscură, respectiv soldaţi, preoţi, femei, ucenici, cu reacţii dintre cele mai diverse, toate trăsăturile chipurilor trimiţând însă la un numitor comun, care ar voi să exprime spaima în faţa îngrozitoarei crime de a-l fi fost crucificat, ei toţi, pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Lumina din centrul tabloului se pierde parcă spre extremităţile lui. Cel care este însă curios, poate descoperi într-un colţ întunecat o figură în ceaţă, parcă nedefinită, ascunsă în umbră. Unii critici de artă afirmă că este o reprezentare a lui Rembrandt însuşi (ştiută fiind mai ales pasiunea lui pentru autoportret, căci s-au păstrat peste 90), prin care el ar recunoaşte că prin păcatele sale a contribuit şi el la crucificarea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar, cred eu, acest chip din umbră poate fi oricare dintre noi.

Primul lucru pe care aş dori să-l clarific la începutul acestei predici este motivaţia prezenţei noastre în acest moment la această Sfântă Liturghie aici, în această biserică, şi atitudinea pe care ne-o apropriem în faţa misterului pe care Sfânta Biserică ni-l propune spre a-l celebra în această zi: Înălţarea Sfintei Cruci.

Aşadar prima întrebare: ce caut aici?! Dacă aţi venit pentru o masă copioasă, cu sarmale, cărnuri grase şi vinuri limpezite, cred că aţi greşit ora. Dacă aţi căutat doar o petrecere pe banii altora, îmi pare rău, aţi greşit adresa. Iar dacă v-aţi gândit că participaţi la un eveniment de rutină, cu turma, ca întâlnirile extraordinare actuale ale partidelor politice, la care se vând slogane ieftine şi promisiuni demagogice de duzină, şi de la care speraţi să vă întoarceţi liniştiţi la rutina cea de toate zilele, iarăşi îmi pare rău să vă dezamăgesc: aţi greşit instituţia. Într-adevăr, este vorba de o masă la care suntem hrăniţi, de o sărbătoare care trebuie să ne aducă doar bucurie şi de o promisiune care la întrece pe toate celelalte prin dimensiuni şi concreteţe, dar izvorul este cu totul altul, de aceea şi participarea noastră şi atitudinea ce ne-o însuşim nu poate fi doar formale. Nu ne putem mulţumi cu un loc doar în umbră, într-un colţ obscur la marginea misterului mântuirii noastre.

Exact acest mister al mântuirii noastre celebrăm noi astăzi: Fiul lui Dumnezeu, viaţa însăşi, se lasă ucisă pentru noi pe lemnul sfânt al crucii (aşadar, moartea cea mai ruşinoasă) pentru ca noi să ne bucurăm de viaţă, să ştim să dăm sensul corect vieţii noastre pe acest pământ şi să nu pierdem niciodată din vedere adevărata viaţă, plinătatea ei care nu poate fi trăită decât în comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii în împărăţia sa. Este un mister care ne hrăneşte, ne dă viaţă, ne bucură şi nu ne mai permite să rămânem în anonimat. În faţa lui Dumnezeu de pe cruce nu mai poţi rămâne în umbră, ascuns, în obscuritate şi îndoială. Cristos tocmai de aceea a murit pentru ca să ne aducă de la limita/marginea existenţei noastre, unde ne-a împins păcatul, la lumină, iar farul luminos este însăşi Sfânta Cruce, instrumentul universal de mântuire pentru toţi oamenii.

Există o legendă interesantă, care leagă crucea de pomul cunoaşterii din rai. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărât să-i facă sicriul din pomul care semnificase păcatul neascultării protopărinţilor noştri. Copacul uriaş a fost tăiat. Sicriul lui Adam a consumat o parte infimă din lemn. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului şi a promisiunii răscumpărării noastre. Când Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul mântuirii noastre, Biserica – el a folosit marele copac din mijlocul raiului, tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă. Oamenii au văzut lemnul care era dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare. Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare şi grea, care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher şi-a adus aminte de lemnul special moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea lui Cristos. Astfel a murit Isus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii păcatelor omenirii prezente atunci şi cea viitoare, până la Judecata Finală. Legenda ascunde în ea mai ales un sens spiritual: legarea păcatului adamic de iertarea neamului omenesc prin moartea lui Cristos pe cruce.

Şarpele şi căinţa

În prima lectură de la această Sf. Liturghie, luată din cartea Numerilor, ni s-a istorisit nu atât o legendă, cât o prefigurare a misterului pe care îl celebrăm astăzi. Nu mai are rost să spunem pe cine simbolizează şarpele, pe Cel rău şi “tată al minciunii”, care cu viclenia sa a reuşit încă din primele pagini ale Bibliei să fure privilegiul nemuririi omului, să vicieze relaţia de comuniune care exista între creator şi creatură. Şarpele semnifică ruptura dintre Dumnezeu şi om, adică păcatul. Este vorba de acel murmur contra lui Dumnezeu care i-a îndepărtat pe israeliţi de Dumnezeu, motiv pentru care trebuiau să moară. Totuşi, Moise va interveni pentru popor şi la porunca Domnului înalţă şarpele de aramă. Cel muşcat de şerpii veninoşi putea privi la acest şarpe înălţat în pustiu pentru a recunoaşte în el ruptura de Dumnezeu, adică vina, păcatul propriu şi putea astfel să se vindece, să trăiască, în ciuda veninului din corpul propriu.

Astfel a devenit acest şarpe de aramă o prefigurare a lui Cristos înălţat pe lemnul crucii care dăruieşte prin gestul său salvific tuturor celor care îşi ridică privirea spre el mântuirea de veşnica ruptură dintre om şi Dumnezeu. Să nu uităm că Dumnezeu nu a îndepărtat şerpii veninoşi, nu a eradicat răul din lume. În ciuda veninului păcatului care va fi veşnic în noi şi în toţi oamenii de la Adam şi Eva şi până la ultimul om de pe pământ, şansa mântuirii există pentru toţi aceia care îşi ridică privirea spre El şi recunosc în el ruptura de Creator, comisă prin păcat. Fără recunoaşterea vinei şi fără a întinde mâna spre cel care poate oferi mântuirea, nu există vindecare. Aviz celor care preferă să rămână în umbră sau cred că au linie directă cu Dumnezeu, că nu au nevoie de Biserică, de sacramentele pe care ea le împarte şi nu au curajul să îngenuncheze în faţa unicului instrument de mântuire care este crucea, care ne întâmpină când îngenunchem spre exemplu la confesional şi în orice moment din viaţă…

A ridica privirea spre adevăratul Dumnezeu care oferă mântuirea

Trăim azi într-o lume a centrelor comerciale, a super/hipermarket-urilor. Am impresia adesea că ne aflăm într-un veşnic supermarket. Biserica a devenit doar o alternativă, una dintre opţiuni, o tejghea spre care se mai îndreaptă cei care cred că au neapărat nevoie de ea ori care s-au obişnuit să “cumpere” marfă de la ea. Trăim într-o lume în care ni se propun staruri, vip-uri iar cultul lor, cultul personalităţii ori a pseudo-personalităţilor apare ca şi substitut, surogat al religiei, o opţiune mai la modă şi mai pe gustul majorităţii (de parcă consensul majorităţii ar da verdictul pentru adevăr în viaţă!). Pe vremuri, turnul unei biserici era cea mai înaltă clădire într-o localitate, care domnea peste toate celelalte. Astăzi se înalţă alt fel de tunuri, care adăpostesc birouri, sedii de firme şi de bănci. Ele tronează peste toată lumea. Şi care este Dumnezeul adăpostit de ele? Banul. Să fie doar o impresie falsă?

Mântuirea însă nu o poate oferi decât unul singur, este acel Dumnezeu care s-a făcut el însuşi om. Mulţi sunt cei care au visat sau încă vor să devină (ca) Dumnezeu, dar un singur Dumnezeu a devenit om, cu toate consecinţele ce a trebuit să le suporte: foame, teamă, durere, chiar moartea. Acesta este Dumnezeul nostru, Domnul nostru Isus Cristos! Pe cruce ia asupra sa păcatul lumii întregi şi dă vieţii noastre o nouă strălucire: acum nu mai trebuie ca omul să moară pentru neascultarea şi murmurul său, aşa cum au făcut israeliţii, ci Dumnezeu însuşi moare pentru el şi pentru mântuirea lui. Omul este vindecat de veninul pe care şarpele l-a introdus de la început în el. Crucea ne fereşte de pericolul de a ne încrede în orice alt Dumnezeu pe care îl propune societatea de astăzi, indiferent cum s-ar numi el ori cât de bine ar arăta el.

Recunoştinţa

Dacă ne gândim bine, ce anume a declanşat murmurul poporului ales? Dorul după oalele cu carne din Egipt şi sila faţă de hrana pe care Domnul le-o dădea zilnic, mana. De câte ori nu ne comportăm şi noi la fel? De câte ori nu suntem noi nemulţumiţi de “pâinea” pe care ne-o oferă Domnul, cu toate bucuriile şi necazurile pe care le presupune cotidianul nostru? Pur şi simplu nu ne mai place şi atunci coacem noi o “pâine” nouă, pe gustul nostru, adică ne facem viaţa după criteriile noastre, astfel încât să ne bucurăm de ea la maximum. Pedeapsa primită de poporul ales în pustiu vrea astfel să ne dea o lecţie de viaţă, să învăţăm să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru tot ceea ce suntem şi avem şi apoi să avem capacitatea să ne recunoaştem greşeala şi să nu avem pretenţia că putem trăi viaţa primită în dar de la Dumnezeu fără el. Nimic din tot ceea ce există nu poate exista fără Dumnezeu.

Mă întreb dacă nu cumva intră în aceeaşi categorie a oamenilor nerecunoscători sunt şi acele persoane care tânjesc după “oalele de carne” din trecut, care spun uneori, sub povara greutăţilor zilnice, “pe vremuri era mai bine!” Poate oare tânji un creştin după acele vremuri când “a fi creştin” era considerată o ruşine şi o dezonoare, când a face semnul crucii pe stradă era un act de bravură care te putea duce după gratii, când au murit atâţia din cauza credinţei? Am sacrifica libertatea religioasă pentru sclavia din Egipt, bogată ce-i drept, pentru unii, în oale cu carne?! Oare nu ne-am făcut din această viaţă şi din oalele cu carne ce o întreţin singurul scop al existenţei noastre?

Concluzie

Urmează acum ultima parte a predicii, ce-i drept cea mai scurtă dar şi cea mai grea. Este momentul ca să coborâm din copac şi să ne lăsăm provocaţi de misterul pe care-l celebrăm la o hotărâre de viaţă, la un angajament concret. Altfel eu nu am făcut decât un exerciţiu de oratorie iar dumneavoastră un efort de a rămâne treji. Să punem aşadar punctul pe “i”.

Mi-aduc aminte, deşi eram doar un copil pe atunci, cum a început istoria comunităţii “Sf. Cruce” din Bacău… Crucea care a fost bătută în pământ atunci când s-au început lucrările la această biserică era firavă şi fără vreo valoare artistică, deşi puţini intuiau că valoarea ei va creşte pe măsură ce şi anii ne vor convinge că ea ne-a marcat definitiv şi că am primit-o ca şi parte constitutivă din viaţa noastră. A fost un timp când ne înghesuiam într-un subsol micuţ, care încă nu vorbea de vreun locaş impunător de cult în acest loc. A fost un timp când, în mijlocul verii, noi ne rugam Calea Sfintei Cruci, şi-l imploram pe Dumnezeu să îndepărteze problemele ce puneau în pericol continuarea lucrărilor la biserică, indiferent că era vorba de teren sau de lucrări de construcţie. A durat mult timp până am văzut ridicată crucea care acum domină interiorul acestei biserici. A mai trecut ceva timp până când, la sfârşitul unor misiuni, s-a înălţat şi o cruce firavă, modestă pe vârful bisericii. A trecut şi mai mult timp în care am fost nevoiţi să acceptăm din partea tuturor trecătorilor exclamaţia “Iată o biserică fără turn” şi s-a terminat în sfârşit şi timpul când o cruce serioasă a fost aşezată pe vârful turnului ce s-a lăsat mult aşteptat.

Dacă acum însă s-a realizat dezideratul de a avea o construcţie care să domine cât de cât această parte a oraşului, mai rămâne o întrebare esenţială fără răspuns: Ne mai reprezintă această cruce? Suscită vreo reacţie în noi? Suntem conştienţi că nu ne putem apropia de ea decât îngenunchind, într-un gest care să exprime căinţa pentru păcatele prin care ne-am rupt adesea de Dumnezeu şi de ceilalţi? Ne îndreptăm cu credinţă şi recunoştinţă privirea spre acest Dumnezeu care vrea să ne mântuiască, de pe cruce? Sau ne-a furat deja peisajul monden, dominat de alte turnuri, în care sălăşluiesc alţi Dumnezei? Ce este crucea pentru noi? Este cu adevărat instrument de mântuire sau un semn de care ne ruşinăm şi pe care îl înlocuim ori de câte ori avem ocazia?

Trebuie să recunoaştem cel puţin că este un semn care ne deranjează. Pe de o parte, crucea ne descoperă starea de păcat a lumii şi responsabilitatea omului pentru organizarea infernală a veacului nostru şi, pe de altă parte, este provocarea lui Dumnezeu contra concepţiei fataliste a răului şi a morţii, căci ea constituie cursa în care Mântuitorul a prins pe stăpânitorul lumii acesteia. Crucea este şi simbolul Bisericii lui Cristos care stă cu rădăcina înfiptă în dealul Golgotei, trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Isus. Ea se înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea Bisericii, ancorarea ei în piatra unghiulară şi cheia de boltă Cristos şi înălţarea la ceruri, dar şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa pământească a omului.

Şi dacă e să plecăm acasă cu un gând, aş dori să fie acesta: nu există nici un alt semn prin care să ne putem mântui. Acest Dumnezeu de pe cruce ne învaţă cum trebuie să trăim cu adevărat. El ne dă sensul vieţii, chiar şi atunci când ni se pare că totul e doar cruce, în sens negativ. El ne spune că, datorită gestului său răscumpărător, prin moarte, viaţa noastră adevărată, în plinătatea ei, de abia începe. Miza e prea mare ca să ne jucăm cu ea, ca să ne permitem să o pierdem: e veşnicia, o veşnicie în care nu puteam însă intra fără cruce.

pr. Claudiu Budău Ritul latin