Tema omiliei din duminica trecută a fost: Dumnezeu a unit bărbatul şi femeia într-o căsătorie indisolubilă prin valorile spirituale pe care Duhul Sfânt le-a pus în ei spre a fi o unitate pământească drept reflex al unităţii Preasfintei Treimi din ceruri. Valorile spirituale, care fac perfectă indisolubilitatea căsătoriei şi duc la desăvârşire persoana umană, le-am enumerat, ele sunt şapte: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, puterea, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu. În următoarele şapte duminici vom vedea valoarea fiecăreia în parte, ceea ce i se opune şi cum poate fi salvată.

Valorile spirituale le vom privi în Isus, în care Duhul Sfânt le-a pus fără măsură (Col 2, 3).

Azi, Liturgia cuvântului ne propune problema înţelepciunii. Dreptul Iob se întreabă: Înţelepciunea – de unde vine ea? Şi tot el a răspuns: Numai Dumnezeu ştie calea către dânsa şi el singur cunoaşte sălaşul ei (Iob 28, 20. 23). Prima lectură (Înţ 7, 7-11) pune în evidenţă valoarea înţelepciunii; evanghelia de azi (Mc 10,17-30) descoperă principalul duşman al înţelepciunii şi lectura a II-a (Evr 4, 12-13) principalul ei salvator.

Prima lectură. Superioritatea bunurilor de ordin spiritual faţă de cele de ordin material este una dintre temele obişnuite ale literaturii sapienţiale: Înţelepciunea este mai preţioasă decât pietrele scumpe şi nici o comoară nu e la fel cu ea! Rodul (meu) ei este mai bun decât aurul cel mai curat şi decât argintul pur (Prov 8, 11. 19). Iob spune că înţelepciunea Nu se dobândeşte cu aurul de Ofir, cu beriliul cel preţios sau cu zafirul. Coralii şi perlele nu merită să fie menţionate; mult mai mult merită să descoperi înţelepciunea decât mărgăritarele” (Iob 28, 15. 18). Lumina înţelepciunii este preferabilă chiar celei a soarelui, fiindcă lumina soarelui dispare în timpul nopţii, în timp ce lumina înţelepciunii nu se stinge, dat fiind faptul că ea conduce la nemurire: Respectarea legii este garanţia nemuririi şi nemurirea îl aşează pe om alături de Dumnezeu (Înţ 6, 18-19).

Conştient de sublimitatea temei şi înspăimântat de nimicnicia proprie, Solomon, înainte de a-şi începe expunerea sa asupra înţelepciunii, ca şi în momentul când a preluat conducerea poporului lui Israel, se îndreaptă spre Dumnezeu spre a-i cere darul înţelepciunii: de a vorbi şi de a conduce corect. Solomon ştie că omul, în totalitatea lui de gândire, cuvinte şi fapte, este în mâinile lui Dumnezeu (cf. CBL p. 510-511).

Evanghelia descoperă pe cel mai mare duşman al înţelepciunii: averea, bogăţiile… Tânărul bogat, care a venit la Isus şi l-a întrebat că ce anume trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică, probabil cunoştea versetul din cartea Înţelepciunii: Respectarea legii este garanţia nemuririi şi nemurirea îl aşează pe om alături de Dumnezeu, dar avea o oarecare îndoială din cauza bogăţiilor pe care le poseda; simţea că ceva nu este în ordine. Isus cunoaşte că tânărul bogat nu-i un făţarnic, nu-l întreabă spre a-l ispiti, dar un om sincer şi de aceea îl priveşte cu simpatie. Mentalitatea iudaică, sapienţială, era: păzeşti legea, moşteneşti viaţa veşnică. Tânărul bogat păzise legea din copilărie. De ce Isus îi cere să se lepede de toate ca să devină ucenicul său?.. Ceilalţi ucenici se lepădaseră de toate?.. Petru îşi avea casa sa; Maria şi Marta aveau o bunăstare materială; Nicodim de asemenea etc. Aici este vorba de un caz particular: omul bogat a voit să-şi dovedească seriozitatea sa în ceea ce priveşte găsirea vieţii veşnice, iar singurul mod de a şi-o dovedi era acesta: vinderea a tot ceea ce avea şi împărţirea banilor celor săraci; să se considere mort pentru această lume, anticipând ceea ce, de fapt, se va produce cândva… Tânărul a plecat trist, fiindcă avea multe bogăţii şi n-a fost capabil de actul înţelepciunii supreme: anticiparea morţii, despoierea de cele materiale din iubire faţă de Acela care, Dumnezeu fiind s-a golit pe sine, a luat chip de rob şi s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte (Fil 2, 6-8), de la care se poate învăţa cum, în viaţă fiind, se poate anticipa moartea: despoierea de toate, prin interesul faţă de un singur lucru: voinţa lui Dumnezeu, izvorul înţelepciunii supreme.

Isus aruncă o privire tristă după tânărul bogat, care n-a înţeles înţelepciunea şi, întorcându-se spre ucenici, afirmă că bogăţiile întunecă raţiunea în a găsi Înţelepciunea. La stupoarea lor, răspunde cu o metaforă orientală. Este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu. La care ucenicii, şi mai uluiţi, se întrebau: Atunci, cine se mai poate mântui? Răspunsul lui Isus se înscrie în «teologia gratuităţii», caracteristică celei de-a doua Evanghelii şi atât de conformă cu gândirea paulină: Imposibil este pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu, fiindcă pentru Dumnezeu toate sunt posibile.

Isus vrea ca, afară de Dumnezeu, nimic să nu fie absolutizat, nici chiar observarea legii care ducea la acel automatism fariseic prin care se credea că Dumnezeu devine datornicul omului. Nici chiar despoierea de toate, sărăcia cea mai lucie, nu-l poate îndatora pe Dumnezeu, fiindcă acei care îşi însuşesc această atitudine de sărăcie şi de detaşare de toate spre a se dedica Evangheliei nu fac decât ceea ce trebuie să facă, fiindcă şi în acest caz Dumnezeu îşi păstrează libertatea sa în acţiune şi îşi poate face ucenici şi dintre cei bogaţi, chiar dacă ar fi de trebuinţă să recurgă la minuni. De aceea, la sfârşit, Dumnezeu va «întoarce foaia» şi mulţi dintre cei dintâi vor fi ultimii şi cei din urmă vor fi primii, adică cei care îmbrăţişează sărăcia spre a-l îndatora pe Dumnezeu, se vor trezi ultimii din împărăţia lui, fiindcă n-au pus accentul pe cunoaşterea şi iubirea voinţei lui Dumnezeu, ci pe voinţa proprie, egoistă şi duşmană adevăratei înţelepciuni, prin care încearcă să-l oblige pe Dumnezeu (cf. CBL 1078-1079).

În apărarea adevăratei înţelepciuni stă cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă el însuşi este prezent şi activ în cuvântul său. Cuvântul lui Dumnezeu este pătrunzător, el cunoaşte totul, chiar şi secretele cele mai ascunse ale inimii. Duşmanul cel mai periculos este acela care se ascunde mai bine şi atacă mai puternic de acolo de unde nu te aştepţi şi din orice direcţie. Însă cuvântul lui Dumnezeu care, nu numai că pătrunde şi cunoaşte toate ungherele duşmanului, el mai este ca o sabie cu două tăişuri, adică ne apără de duşmanul înţelepciunii din orice direcţie ar veni acesta.

Acest fel de a vorbi despre cuvântul lui Dumnezeu nu-i nou, are rădăcini adânci în Vechiul Testament. Deja Isaia (49, 2) îl asemăna cu sabia; şi Ieremia (23, 29) îl prezenta ca pe o realitate care acţionează prin sine însuşi (cf. CBL p. 1776).

Să nu uităm că Preacurata Fecioară Maria care, păstrând în inima ei Cuvântul lui Dumnezeu, a devenit Tronul Înţelepciunii sub inspiraţia Duhului Sfânt, Izvorul înţelepciunii. Dreptul Iob a fost bogat dar nu a nedreptăţit pe nimeni şi nici nu s-a mândrit cu bogăţia sa, de aceea a putut spune pe bună dreptate: Oare mi-am pus în aur nădejdea mea şi am zis aurului curat: “Tu eşti sprijinul meu?” Nu, căci frica de Dumnezeu mă copleşea şi în faţa măreţiei lui nu mai aveam nici o putere; iar dacă am nedreptăţit pe orfan, văduvă sau pe cel sărac să-mi cadă umărul din spată şi braţul meu să se rupă din încheietura sa! (Iob 31, 22-24). Oare toţi putem spune la fel?..

Sfântul Francisc de Assisi, care s-a lepădat de toate şi l-a urmat pe Cristos, devenind, aşa cum a spus papa Benedict al XV-lea – Imaginea cea mai desăvârşită a lui Cristos din toate timpurile – ne dă următorul sfat: Chiar dacă ai fi atât de înţelept şi ascuţit la minte încât să ai toată ştiinţa şi ai şti să tălmăceşti toate limbile şi să scrutezi cu subtilitate lucrurile cereşti, nu te poţi slăvi în toate acestea; căci un singur demon a ştiut despre cele cereşti şi ştie acum despre cele pământeşti mai mult decât toţi oamenii, chiar dacă ar exista cineva care să fi primit de la Domnul cunoaşterea specială (deosebită) a întregii înţelepciuni (Francisc de Assisi, Scrieri, Ed. Deisis p. 24).

Isus Cristos ne-a dat înţelepciunea Crucii. Înţelepciunea este divină când ştie să se smerească. O înţelepciune smerită face orice familie şi orice persoană fericită. Să o facem vie prin rugăciunea Bisericii: Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine şi să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele! (LR). Amin.