Predici

Isus străbătea Galileea împreună cu ucenicii săi şi nu voia să afle nimeni, căci dorea să-i instruiască pe ucenicii săi. El le spunea: “Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi ei îl vor ucide, dar la trei zile după moartea lui va învia”. Însă ucenicii n-au înţeles aceste cuvinte şi le era frică să-l întrebe. Ei au sosit la Cafarnaum şi, ajunşi acasă, Isus i-a întrebat: “Despre ce aţi discutat pe drum?” Ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii, voind să ştie care dintre ei era cel mai mare. După ce s-a aşezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: “Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor”. Luând atunci un copil, l-a pus în mijlocul lor. Apoi, strângându-l în braţe, le-a spus: “Cine primeşte în numele meu un copil ca acesta, pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe cel care m-a trimis”. (Mc 9,30-37)

Episodul evanghelic intitulat “a doua vestire a Pătimirilor” (Mc 9,30-37) este urmat de un dialog al lui Isus cu ucenicii săi care, de altfel, devin Cei Doisprezece (9,35). În strânsă legătură cu anunţul Pătimirii, dialogul se axează pe modul de viaţă creştină care nu va fi altceva decât o urmare a Servitorului suferind (Fiul omului dat în mâinile oamenilor). În mod indirect Isus se va identifica cu acest Servitor care îşi dă viaţa arătând în felul acesta adevărata cale a “măreţiei”, aceea de a sluji (v. 10,45).

În centrul învăţăturii lui Isus se află fraza: Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor. O astfel de învăţătură care se prezintă ca răspuns la întrebarea “cine este cel mai mare”, iar cel mai mare este, pentru Isus, acela care în societate (în Biserică), prin importanţa pe care şi-o dă şi prin categoriile de persoane cărora este dispus să slujească, ocupă ultimul loc. Dacă Isus dă, în acest sens, exemplul unui copil, el o face tocmai pentru că în societatea timpului său copilul se bucura de foarte puţină atenţie din partea adulţilor, ocupând pe scara socială rangul cel mai de jos, echivalentul sclavilor. Prin urmare, a fi slujitorul tuturor înseamnă să primeşti cu dragoste pe aceia pe care societatea îi neglijează. Or, această primire implică o răsturnare a valorilor stabilite şi “acceptate” de societate; ea se înfăptuieşte “în numele lui Isus”, în persoana sa. În felul acesta se stabileşte un raport destul de complex: mai întâi, Isus este cel care primeşte (şi slujeşte) pentru ca mai apoi el devine cel primit în persoana copilului, căci copilul îl reprezintă şi, primind copilul, este primit el însuşi şi împreună cu el Cel care l-a trimis. Cu alte cuvinte, accentul este pus pe măreţia eminentă a celui mai mic: cel pe care eu îl primesc, primiţi-l şi voi în numele meu; şi, primindu-l, de fapt voi mă primiţi pe mine…

După cum se poate vedea, învăţătura exprimată de Isus în evanghelia sfântului Marcu nu este moralizatoare (ca la sfântul Matei); este mai curând o revelaţie a eminentei demnităţi a “celui mic” şi a măreţie “servitorului” (şi ceva mai târziu, a eminentei demnităţi a ucenicului, a celui mic care crede… 9,42).

Această răsturnare de valori pe care o afirmă în cuvinte şi o dovedeşte în fapte, Isus ne-o propune ca regulă fundamentală de viaţă creştină atât în societate cât şi în Biserică. Orice altă logică este generatoare de tensiuni aducătoare de suferinţe fără număr.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin