Start > Ritul latin > Duminica a XXV-a (B)

Duminica a XXV-a (B)

10 September 2009
1,257 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a XXV-a de peste an (Anul B)

Isus străbătea Galileea împreună cu ucenicii săi și nu voia să afle nimeni, căci dorea să-i instruiască pe ucenicii săi. El le spunea: “Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și ei îl vor ucide, dar la trei zile după moartea lui va învia”. Însă ucenicii n-au înțeles aceste cuvinte și le era frică să-l întrebe. Ei au sosit la Cafarnaum și, ajunși acasă, Isus i-a întrebat: “Despre ce ați discutat pe drum?” Ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alții, voind să știe care dintre ei era cel mai mare. După ce s-a așezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: “Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor”. Luând atunci un copil, l-a pus în mijlocul lor. Apoi, strângându-l în brațe, le-a spus: “Cine primește în numele meu un copil ca acesta, pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe cel care m-a trimis”. (Mc 9,30-37)

Episodul evanghelic intitulat “a doua vestire a Pătimirilor” (Mc 9,30-37) este urmat de un dialog al lui Isus cu ucenicii săi care, de altfel, devin Cei Doisprezece (9,35). În strânsă legătură cu anunțul Pătimirii, dialogul se axează pe modul de viață creștină care nu va fi altceva decât o urmare a Servitorului suferind (Fiul omului dat în mâinile oamenilor). În mod indirect Isus se va identifica cu acest Servitor care își dă viața arătând în felul acesta adevărata cale a “măreției”, aceea de a sluji (v. 10,45).

În centrul învățăturii lui Isus se află fraza: Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor. O astfel de învățătură care se prezintă ca răspuns la întrebarea “cine este cel mai mare”, iar cel mai mare este, pentru Isus, acela care în societate (în Biserică), prin importanța pe care și-o dă și prin categoriile de persoane cărora este dispus să slujească, ocupă ultimul loc. Dacă Isus dă, în acest sens, exemplul unui copil, el o face tocmai pentru că în societatea timpului său copilul se bucura de foarte puțină atenție din partea adulților, ocupând pe scara socială rangul cel mai de jos, echivalentul sclavilor. Prin urmare, a fi slujitorul tuturor înseamnă să primești cu dragoste pe aceia pe care societatea îi neglijează. Or, această primire implică o răsturnare a valorilor stabilite și “acceptate” de societate; ea se înfăptuiește “în numele lui Isus”, în persoana sa. În felul acesta se stabilește un raport destul de complex: mai întâi, Isus este cel care primește (și slujește) pentru ca mai apoi el devine cel primit în persoana copilului, căci copilul îl reprezintă și, primind copilul, este primit el însuși și împreună cu el Cel care l-a trimis. Cu alte cuvinte, accentul este pus pe măreția eminentă a celui mai mic: cel pe care eu îl primesc, primiți-l și voi în numele meu; și, primindu-l, de fapt voi mă primiți pe mine…

După cum se poate vedea, învățătura exprimată de Isus în evanghelia sfântului Marcu nu este moralizatoare (ca la sfântul Matei); este mai curând o revelație a eminentei demnități a “celui mic” și a măreție “servitorului” (și ceva mai târziu, a eminentei demnități a ucenicului, a celui mic care crede… 9,42).

Această răsturnare de valori pe care o afirmă în cuvinte și o dovedește în fapte, Isus ne-o propune ca regulă fundamentală de viață creștină atât în societate cât și în Biserică. Orice altă logică este generatoare de tensiuni aducătoare de suferințe fără număr.

Ritul latin