Start > Ritul latin > Duminica a XXIV-a (B)

Duminica a XXIV-a (B)

10 September 2009
1,053 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul B)

Isus, împreună cu ucenicii săi, se îndreptau către satele din ținutul Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe ucenici: “Cine spun oamenii că sunt eu?” Ei i-au răspuns: “Unii spun că ești Ioan Botezătorul, alții că ești Ilie, iar alții că ești unul dintre profeți”. Atunci el i-a întrebat: “Dar voi cine spuneți că sunt eu?” Simon Petru i-a răspuns: “Tu ești Cristos”. El le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre el. Atunci, pentru prima dată, le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe și să fie respins de către bătrâni, de către marii preoți și de către cărturari, că trebuie să fie ucis și după trei zile să învie. Isus le-a spus aceasta în mod deschis. Atunci Petru l-a luat deoparte și a început să-i facă reproșuri vii. Însă Isus s-a întors, a privit la ucenicii săi și l-a mustrat pe Petru, spunându-i: “Pleacă din fața mea, Satană! Gândurile tale nu sunt cele ale lui Dumnezeu, ci sunt cele ale oamenilor”. Apoi a chemat la el poporul și pe ucenicii săi și le-a zis: “Dacă vrea cineva să vină după mine să renunțe la el însuși, să-și ia crucea și să mă urmeze. Căci cel care vrea să-și salveze viața o va pierde; dar cel care-și va pierde viața pentru mine și pentru evanghelie o va salva”. (Mc 8,27-35)

După ce Isus Cristos a hrănit în pustiu mulțimile venite să-l asculte și după ce i-a primit pe păgânii din Tyr (7,24-31) și din Decapole (7,32-37) la masa copiilor, atenția contemporanilor săi se orientează tot mai mult asupra Persoanei care a oferit pâinile. Chiar și ucenicii vor fi nevoiți să se situeze, încet-încet, vizavi de Isus. De altfel, exigențele credinței le vor fi impuse în mod progresiv. Astfel, orbul din Betsaida (8,22-26) este simbolul stării lor de orbire, în timp ce surdo-mutul (7,31-37) semnifică starea lor de surzenie. Vindecarea celor doi va ajunge să semnifice și acel proces tămăduitor al credinței în Isus. Prin urmare, după ce semnele au pregătit inimile ucenicilor poate fi pusă întrebarea radicală cu privire la viața lor. Ea privește angajarea lor în urmarea lui Isus. (Să nu uităm că acest episod se află în inima Evangheliei sfântului Marcu.)

Întrebarea fundamentală va fi adresată ucenicilor de Isus pe când se îndreptau către Cezarea lui Filip (în ținut păgân). În prealabil, însă, Isus îi va chestiona pe ucenici asupra opiniei contemporanilor săi cu privire la el însuși. Or, oamenii nu văzuseră într-însul decât un profet sau, cel mult, un precursor al lui Mesia (semn că sunt condiționați de “originea” lui și nu au descoperit și nu s-au deschis noutății revelației sale). Iar atunci când întrebarea, Dar voi cine spuneți că sunt eu?, se face auzită, atât ucenicii cât și cititorul Evangheliei se simt obligați să dea un răspuns. E drept că fiecare a întrezărit câte ceva în persoana lui Isus, în funcție de deschiderea inimii. Cât îl privește pe Petru, el depășește percepția comună situându-și maestrul pe culme istoriei mântuirii: Tu ești Cristos. Această definiție, însă, nu precizează modul în care va fi înfăptuită mântuire și nu dezvăluie nici natura intimă a persoanei lui Cristos. Va fi necesară intervenția Tatălui cu ocazia Schimbării la față pentru ca să poată fi înțeleasă legătura strânsă dintre Isus și Tatăl său: Acesta este Fiul meu preaiubit: ascultați-l! (Mc 9,7).

Pentru a-i ajut pe ucenici (și pe cititor) să înțeleagă natura mesianității sale Isus le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe… Or, caracterul abrupt al acestei învățături scoate în evidență abisul care există între venirea glorioasă a Fiului omului așa cum o profetiza Daniel (7,13) și acest destin al suferinței de care este legat prin verbul trebuie. Afirmația acestei necesități stârnește tulburare în inima ucenicilor tocmai atunci când Isus trebuia să fie pentru ei o sursă de încredere, iar când Petru încearcă să-l îndepărteze de acest destin, Isus îl înlătură ca pe o ispită demoniacă de vreme ce el exprimă mai curând gândurile oamenilor și nu pe cele ale lui Dumnezeu. Îndemnurile care urmează, adresate poporului și ucenicilor, Dacă vrea cineva să vină după mine, se doresc a fi o invitație adresată tuturor de a-și lega existența de cea a Maestrului și de condițiile pe care ea le comportă. Dar oare, a-l urma pe Isus nu înseamnă a te îndrepta spre pieire asemenea lui? Nu, deoarece mântuirea omului, sensul destinului său, nu este rezultatul propriilor eforturi, ci acceptarea urmării lui Isus și a noutății aduse de el. Și iată-ne în fața paradoxului creștin: a dori să salvezi înseamnă să pierzi, în timp ce a pierde din cauza lui Isus și a Evangheliei înseamnă a salva. Cu alte cuvinte, sensul oricărui destin uman nu poate fi decât Isus. Aceasta este exigența morală esențială a Evangheliei, iar ea este legată de mărturisirea credinței.

Ritul latin