Predici

Isus, împreună cu ucenicii săi, se îndreptau către satele din ţinutul Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe ucenici: “Cine spun oamenii că sunt eu?” Ei i-au răspuns: “Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre profeţi”. Atunci el i-a întrebat: “Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” Simon Petru i-a răspuns: “Tu eşti Cristos”. El le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre el. Atunci, pentru prima dată, le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe şi să fie respins de către bătrâni, de către marii preoţi şi de către cărturari, că trebuie să fie ucis şi după trei zile să învie. Isus le-a spus aceasta în mod deschis. Atunci Petru l-a luat deoparte şi a început să-i facă reproşuri vii. Însă Isus s-a întors, a privit la ucenicii săi şi l-a mustrat pe Petru, spunându-i: “Pleacă din faţa mea, Satană! Gândurile tale nu sunt cele ale lui Dumnezeu, ci sunt cele ale oamenilor”. Apoi a chemat la el poporul şi pe ucenicii săi şi le-a zis: “Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cel care vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar cel care-şi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva”. (Mc 8,27-35)

După ce Isus Cristos a hrănit în pustiu mulţimile venite să-l asculte şi după ce i-a primit pe păgânii din Tyr (7,24-31) şi din Decapole (7,32-37) la masa copiilor, atenţia contemporanilor săi se orientează tot mai mult asupra Persoanei care a oferit pâinile. Chiar şi ucenicii vor fi nevoiţi să se situeze, încet-încet, vizavi de Isus. De altfel, exigenţele credinţei le vor fi impuse în mod progresiv. Astfel, orbul din Betsaida (8,22-26) este simbolul stării lor de orbire, în timp ce surdo-mutul (7,31-37) semnifică starea lor de surzenie. Vindecarea celor doi va ajunge să semnifice şi acel proces tămăduitor al credinţei în Isus. Prin urmare, după ce semnele au pregătit inimile ucenicilor poate fi pusă întrebarea radicală cu privire la viaţa lor. Ea priveşte angajarea lor în urmarea lui Isus. (Să nu uităm că acest episod se află în inima Evangheliei sfântului Marcu.)

Întrebarea fundamentală va fi adresată ucenicilor de Isus pe când se îndreptau către Cezarea lui Filip (în ţinut păgân). În prealabil, însă, Isus îi va chestiona pe ucenici asupra opiniei contemporanilor săi cu privire la el însuşi. Or, oamenii nu văzuseră într-însul decât un profet sau, cel mult, un precursor al lui Mesia (semn că sunt condiţionaţi de “originea” lui şi nu au descoperit şi nu s-au deschis noutăţii revelaţiei sale). Iar atunci când întrebarea, Dar voi cine spuneţi că sunt eu?, se face auzită, atât ucenicii cât şi cititorul Evangheliei se simt obligaţi să dea un răspuns. E drept că fiecare a întrezărit câte ceva în persoana lui Isus, în funcţie de deschiderea inimii. Cât îl priveşte pe Petru, el depăşeşte percepţia comună situându-şi maestrul pe culme istoriei mântuirii: Tu eşti Cristos. Această definiţie, însă, nu precizează modul în care va fi înfăptuită mântuire şi nu dezvăluie nici natura intimă a persoanei lui Cristos. Va fi necesară intervenţia Tatălui cu ocazia Schimbării la faţă pentru ca să poată fi înţeleasă legătura strânsă dintre Isus şi Tatăl său: Acesta este Fiul meu preaiubit: ascultaţi-l! (Mc 9,7).

Pentru a-i ajut pe ucenici (şi pe cititor) să înţeleagă natura mesianităţii sale Isus le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe… Or, caracterul abrupt al acestei învăţături scoate în evidenţă abisul care există între venirea glorioasă a Fiului omului aşa cum o profetiza Daniel (7,13) şi acest destin al suferinţei de care este legat prin verbul trebuie. Afirmaţia acestei necesităţi stârneşte tulburare în inima ucenicilor tocmai atunci când Isus trebuia să fie pentru ei o sursă de încredere, iar când Petru încearcă să-l îndepărteze de acest destin, Isus îl înlătură ca pe o ispită demoniacă de vreme ce el exprimă mai curând gândurile oamenilor şi nu pe cele ale lui Dumnezeu. Îndemnurile care urmează, adresate poporului şi ucenicilor, Dacă vrea cineva să vină după mine, se doresc a fi o invitaţie adresată tuturor de a-şi lega existenţa de cea a Maestrului şi de condiţiile pe care ea le comportă. Dar oare, a-l urma pe Isus nu înseamnă a te îndrepta spre pieire asemenea lui? Nu, deoarece mântuirea omului, sensul destinului său, nu este rezultatul propriilor eforturi, ci acceptarea urmării lui Isus şi a noutăţii aduse de el. Şi iată-ne în faţa paradoxului creştin: a dori să salvezi înseamnă să pierzi, în timp ce a pierde din cauza lui Isus şi a Evangheliei înseamnă a salva. Cu alte cuvinte, sensul oricărui destin uman nu poate fi decât Isus. Aceasta este exigenţa morală esenţială a Evangheliei, iar ea este legată de mărturisirea credinţei.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin