Predici

Isus a plecat din ţinutul Tirului; trecând prin Sidon, s-a îndreptat spre Marea Galileii şi a intrat în ţinutul Decapole. Acolo i s-a adus un surdo-mut şi l-au rugat să-şi pună mâinile peste el. Isus l-a dus deoparte, departe de mulţime şi i-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă şi i-a atins limba. Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a spus: “Efata!”, adică “Deschide-te!” Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea corect. Atunci Isus le-a poruncit să nu spună aceasta nimănui. Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult. Uimiţi peste măsură, spuneau: “Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească”. (Mc 7,31-37)

Episodul vindecării de către Isus a surdo-mutului din ţinutul Decapole împreună cu episodul eliberării fiicei siro-feniciencei de duhul rău care o stăpânea (Mc 7,24-30), descriu acţiuni ale lui Isus în ţinuturi “păgâne” (Tyr şi Decapole). Aceste episoade se află în centrul celei de-a treia secţiuni a Evangheliei sfântului Marcu, secţiune dominată de tema înmulţirii pâinilor, oferite de Isus Cristos pentru a-i sătura pe cei flămânzi (Mc 6,30-8,26). De-a lungul acestei secţiuni Isus se preocupă, aşadar, să se dezvăluie ucenicilor săi şi mai ales să le dea acea formare spirituală care să-i conducă de la necredinţă la acea credinţă mărturisitoare.

Controversa asupra tradiţiilor mozaice (7,1-13) şi învăţătura referitoare la puritate şi impuritate cultuală (7,14-23) au permis înţelegerea faptului că inima este principiul atât al purităţii cât şi al ascultării (7,14-15). Din acest moment, orice om, fie iudeu fie păgân, poate fi capabil şi disponibil să primească Cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens prezintă sfântul Marcu gestul siro-feniciencei, al unei păgâne, care prin cuvintele sale provoacă admiraţia şi gestul binevoitor al lui Isus. Fără a face parte din poporul ales, această femeie primeşte pâinea copiilor şi este primită la masa lor. Sfântul Marcu merge şi mai departe prin vindecarea surdo-mutului: Isus face ca urechile să se deschidă către cuvântul revelaţiei lui Isus, chiar într-un ţinut locuit de păgâni. Astfel, privilegiul de care se bucura poporul ales se năruieşte: convertirea profundă a inimii permite de acum înainte accesul tuturor oamenilor la masa copiilor.

Vindecarea surdo-mutului a trezit în mulţimea umplută de admiraţie speranţa mesianică. Cuvintele lui Isaia care vestea întoarcere poporului din exil oferă ucenicilor lui Isus sensul ascuns al acestui eveniment: Atunci ochii orbilor se vor deschide şi urechile surzilor vor auzi. (Is 35,5 şi 42,18). Ei, însă, nu sunt vindecaţi de surzenia lor şi nici de orbirea lor (8,18), întrucât admiraţia mulţimilor nu îi determină încă să recunoască faptul că Cel care face bine toate este Cristos, slujitorul lui Iahve.

Acest episod al vindecării a inspirat liturgia baptismală, unde gestul lui Cristos este reluat de către celebrant pentru a semnifica faptul că creştinul nu îl poate înţelege pe Isus decât dacă lasă să îi fie deschisă urechea şi dacă obţine de la Cel care este Cuvântul puterea de a se comporta în conformitate cu cele auzite din Vestea cea Bună.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin