Start > Ritul bizantin > Iubirea milostivă, izvor de bucurie

Iubirea milostivă, izvor de bucurie

31 August 2009
1,732 afișări

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina
Duminica a VII-a după Rusalii

Evanghelia care se citește la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfățișează două vindecări miraculoase, săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos, asupra a doi orbi și unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, pericopa evanghelică conține multe și profunde înțelesuri, deosebit de folositoare vieții noastre duhovnicești.

În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârșite de Mântuitorul, Îl urmăreau și Îi cereau cu insistență să-i vindece. Ca și în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos evidențiază importanța credinței în primirea vindecării. “Credeți că pot să fac Eu aceasta?”, îi întreabă Hristos Mântuitorul pe cei doi orbi care doreau cu atâta înflăcărare să se vindece. Iar ei au răspuns: “da, Doamne!”. “După credința voastră, fie vouă”, le spune Iisus, și în clipa aceea “s-au deschis ochii lor”.

Când e necesară mărturisirea credinței?

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată “au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Și fiind scos afară diavolul, a grăit mutul”.

Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El așteptă mărturisirea credinței, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu și de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-și exprime credința, pentru că acesta nu mai era în toate facultățile psihice și sufletești, nu mai gândea și nu mai era responsabil el însuși de ceea ce făcea, ci era condus de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca și în alte situații evanghelice similare (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voința, fiind stăpânit tiranic de demon. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai așteptat mărturisirea credinței de la mutul demonizat, ci, cu iubirea Sa mult milostivă, i-a redat sănătatea trupească și sufletească.

În acest caz, a fost suficientă credința și dragostea de aproapele a celor care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus și care au crezut că El îl poate vindeca.

Orbii vindecați, propovăduitori ai luminii Cuvântului Întrupat

După vindecarea celor doi orbi, Mântuitorul Hristos “le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe”. Dar ei, “ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela”. Vedem, așadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere credință celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le poruncește să nu trâmbițeze, să nu se laude cu vindecarea, nici să nu-L laude pe El ca fiind vindecător.

De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă ca, după ce săvârșim binele, să nu ne lăudăm, nici să așteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut altora. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre minunea care se făcuse asupra lor, El arată smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este “haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o și prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru”(1).)

Însă, după cum am văzut, ei nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie și de recunoștință, au vestit în toate părțile Capernaumului cât de mult bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor.

În doar câteva versete, pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă, deodată, smerenia Mântuitorului și recunoștința celor doi orbi vindecați. După ce au cunoscut ani în șir întunericul orbirii, vindecați fiind, cei doi, prin propovăduirea numelui binefăcătorului lor, i-au luminat duhovnicește atât pe oamenii contemporani lor, cât și zecile de generații care au urmat de atunci și care au aflat de această minune prin intermediul Sfintei Evanghelii.

După vindecare, cei doi orbi au devenit misionari ai credinței, vestitori ai milostivirii dumnezeiești. Învățăm și noi, așadar, de la aceștia să avem credință tare când trecem prin încercări și să cerem ajutorul lui Dumnezeu, să cerem ca Hristos Domnul să ne vindece de orice boală, de orice neputință. Însă, îndată ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu, să arătăm recunoștință, să-L mărturisim pe El ca fiind binefăcătorul, vindecătorul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Poporul se minuna și se bucura, iar fariseii invidiau pe Iisus și se întristau

Aflăm tot din Evanghelia acestei duminici că poporul se minuna și se bucura, deoarece niciodată nu mai văzuse o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii, care-L invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că avea mai multă popularitate decât ei, ziceau că Iisus scoate demonii cu “domnul diavolilor”. Așadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos tămăduiește, că face minuni atât de mari, fariseii se întristau. Din cauza răutății din inimile lor, ei nu se puteau bucura de binele pe care îl făcea Hristos oamenilor. Deci, din invidie și răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau și răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ și spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică.

Hristos vine în întâmpinarea celor suferinzi

Evanghelia se încheie cu următoarea concluzie: “Iisus străbătea prin toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință în popor”. Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoțește întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăți și sate, merge în întâmpinarea poporului, nu așteaptă ca poporul să vină la El, în Capernaum.

Mântuitorul Hristos mergea prin sate și orașe, vindeca “orice fel de boală și orice fel de neputință în popor” și învăța în sinagogi cuvântul lui Dumnezeu. Tot așa îi va îndemna să facă și pe apostolii Săi, a căror chemare o prezintă capitolul următor (al X-lea) din Evanghelia după Matei.

Mântuitorul Iisus Hristos binevestește mai întâi El Însuși Evanghelia împărăției și apoi trimite și pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât și în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoțită de vindecări miraculoase și de eliberarea oamenilor posedați de diavoli. Prin aceasta noi învățăm astăzi că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârșească și faptele evanghelice, să aline suferința, să elibereze pe oameni din pătimiri, din situații grele.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă și pe noi să-i ajutăm pe cei necăjiți, pe cei suferinzi, pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnați să ne dăruim lui Hristos, să devenim Trupul Său tainic, adică Biserică, să punem la dispoziția Lui mâinile noastre, voința noastră, dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor fără adăpost, celor fără hrană și care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruiește ajutorul Său celor în nevoi folosind mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia și împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relațiile cu semenii lor.

Noi trebuie să avem mereu în vedere faptul că suntem Trupul tainic al Mântuitorului Hristos, prin care El lucrează în lume pentru a ajuta pe cei care Îi cer ajutorul.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simțim bucuria și chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noștri aflați în suferință, în necazuri, în singurătate și în deznădejde. Numai așa simțim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii și a vieții adevărate din împărăția cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi și binele oamenilor. Amin.

Note:

1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia, vol. 10, traducere din grecește, introducere și note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2008, p. 96.

Ritul bizantin