Predici

Problema cea mai evidentă care apare în lecturile de astăzi, şi anume cea a “pâinii”, nu este nicidecum nouă, pentru că ea l-a însoţit pe om încă de la pierderea fericirii paradisului. După ce, în urma neascultării, a încălcat porunca lui Dumnezeu şi a părăsit paradisul, omul a primit poruncă să-şi câştige pâinea din “sudoarea frunţii”. Şi poate că dificultatea cea mai mare nu este atât truda, efortul sau munca, ci mai ales ostilitatea naturii şi a pământului care nu oferă roade pe măsura muncii, nedreptatea celorlalţi care vor să câştige “pâinea” fără o muncă cinstită, lipsa unui salariu decent, sau lipsa unui loc de muncă, atât de necesar pentru câştigarea “pâinii”.
Dacă vă aduceţi aminte, în evanghelia de acum două duminici, evanghelistul Marcu, sublinia un detaliu foarte important pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Spunea că Isus “ridicând ochii şi văzând mulţimea de oameni, i s-a făcut milă”. Dumnezeu nu este indiferent faţă de nevoile noastre. Isus simte milă pentru că priveşte omul cu ochii inimii şi astfel înţelege care sunt nevoile şi dorinţele sale cele mai profunde. Şi în timp ce apostolii îşi fac calcule cum să rezolve problema foamei mulţimii (evanghelia din duminica trecuta), Isus satură lumea, folosindu-se de generozitatea unui tânăr, care îi oferă traista sa cu 5 pâini şi 2 peşti.
Lumea continuă să-l caute pe Isus considerând că el este capabil să rezolve una din cele mai mari probleme ale omenirii: problema pâinii. Şi vor să-l facă rege. Isus însă se retrage pe munte, el singur, probabil dezamăgit pentru că semnul făcut de el nu a fost înţeles. De fapt, în evanghelia de astăzi, le spune clar oamenilor: “Adevăr, adevăr vă zic: mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat pâine şi v-aţi săturat”. Iată aşadar o greşeală care se ridică deseori în calea credinţei noastre şi pe care ne-o semnalează Isus astăzi: să vezi şi totuşi să nu crezi.
Evanghelistul Ioan nu foloseşte în evanghelia sa cuvântul miracol sau minune ci semn. Semnul este un indicator. El nu poate deveni scop sau ţintă de atins. El indică scopul, trimite la ceva ce încă nu se vede. Oprirea la semn este de scurtă durată, nu este definitivă. Pentru Sf. Ioan, toate minunile săvârşite de Isus sunt “semne”, sau, pentru a mă folosi de un cuvânt mai comun, sunt “indicatori”. Aşa cum sunt, de exemplu, semnele de circulaţie, sau indicatoarele de pe şosele. Dacă îţi propui să mergi la Bucureşti cu maşina, sau cu trenul, de-a lungul drumului poţi observa multe indicatoare spre această localitate. Dar nu te opreşti la ele, ci doar le priveşti, şi vezi dacă eşti pe drumul cel bun. Semnul, indicatorul, confirmă sau îndreaptă ceea ce deja se crede. Tot astfel Isus prin semnul “înmulţirii pâinilor” ne indică o realitate care se află dincolo de hrana materială. Este un indicator al hranei care este însuşi Isus Cristos, Pâinea vieţii. Dar poate vă veţi întreba: De ce nu le-a spus Isus apostolilor direct acest adevăr? Tocmai a încercat să le spună în Evanghelia de astăzi, şi am auzit care a fost reacţia lor: mai vor un semn. Minunea nu naşte credinţa, ci credinţa naşte minunea. De fapt, în tot acest discurs euharistic, pe care-l vom asculta şi în duminicile următoare, apare constant, pe de o parte invitaţia lui Isus de a privi dincolo de materie, şi incapacitatea mulţimii de a trece pragul acesteia. Problema aşadar nu este una de pâine sau de hrană, cât mai ales una de credinţă.
Primul semn al unei credinţe slabe, şovăielnice, sau de-a dreptul al lipsei ei, este “cârteala”. Am auzit cum în prima lectură poporul ales, aflându-se în pustiu spre ţara promisă, începe să regrete “oalele cu carne” lăsate în Egipt. Trăiesc cu nostalgie perioada sclaviei şi suferă de libertate. Îşi pierd încrederea în Dumnezeu şi în slujitorii săi, cârtind împotriva lor, pentru că nu au cu ce să-şi astâmpere foamea.
Ce înseamnă a cârti? Conform DEX-ului “a cârti” înseamnă a-şi exprima (mereu) nemulţumirea prin murmure sau critici, a se plânge, a protesta (mereu), a bombăni, a bodogăni. Cel care cârteşte nu este mulţumit. Păcatul cârtelii exprimă în primul rând o “memorie scurtă”. Poporul uită de binecuvântările lui Dumnezeu (cum a fost scos din sclavia Egiptului, cum a trecut Marea Roşie ca pe uscat, cum a fost condus de Dumnezeu printr-un nor de lumină) şi se plânge. Cârteala naşte în inima celui care consideră că merită mai mult decât a primit. O astfel de persoană, dacă ar fi sinceră, ar recunoaşte că, de fapt, nu este mulţumită în primul rând de sine, pentru că inima sa caută doar “hrana care trece”. Nu a gustat din Pâinea vieţii. Cel care murmură, nu face acest lucru pentru că trece printr-o situaţie grea, ci pentru că-i lipseşte credinţa. Păcatul cârtelii este deseori pedepsit de Dumnezeu în Biblie, pentru că el este rodul unei inimi împietrite, care nu vede harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. De asemenea, acest păcat exprimă o excesivă orientare a omului spre bunurile acestei lumi. Evreii murmurau împotriva lui Dumnezeu pentru că nu erau sătui. E adevărat că pentru a trăi, trebuie să ne hrănim. Ori, noi ştim că hrana materială oricât de multă şi de bună ar fi nu reuşeşte niciodată să astâmpere pe deplin foamea omului. Tot ce mâncăm nu ne satură niciodată definitiv. Deşi am mâncat foarte bine astăzi, mâine vom avea din nou nevoie de hrană. Iată aşadar cum evreii caută ceva definitiv acolo unde nu poate fi găsit.
În Evanghelie Isus se prezintă pe sine ca pâinea care poate astâmpăra definitiv foamea omului: “Eu sunt pâinea vieţii: cel care vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată”. Înseamnă atunci că cine se hrăneşte cu această pâine nu mai are nevoie de pâine şi de apă? Dumnezeu a dat unor sfinţi şi acest dar, trăind mulţi ani doar cu Sfânta Împărtăşanie, însă sensul cuvintelor sale este altul: Cine crede în el, oricât de multe lipsuri şi încercări va întâmpina în această viaţă, oricât îi va lipsi hrana materială, nu se va descuraja căci va vedea binecuvântarea lui Dumnezeu, acolo unde ochii trupului văd doar lipsă.
Isus nu se propune mulţimii ca o soluţie la problemele sale. Ne-a învăţat duminica trecută, că pentru a rezolva problema foamei din lume, este necesară puţină bunăvoinţă, generozitate şi dreptate. (E scandalos ca in 2009 sa existe încă atâţia oameni care să moară de foame. Cf. Fondului Alimentar Mondial aprox. 25.000 de persoane mor in fiecare zi datorită lipsei hranei. Zilnic la 6 secunde moare un copil datorită subnutriţiei. În timp ce în Anglia în 2005 s-au cheltuit peste 120 mil. euro pe cadouri pt. animalele de companie. Zilnic sunt aruncate tone de alimente ca sa nu fie scăzute preţurile. Îl putem noi acuza pe Dumnezeu de toate aceste rele!)
Isus însă ne face o invitaţie: “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului, el, pe care l-a pecetluit Dumnezeu Tatăl”. Cristos a venit cu un mesaj din partea lui Dumnezeu spunându-ne sau amintindu-ne că “nu numai cu pâine trăieşte omul”, ori dacă cel trimis de Tatăl s-a făcut purtătorul unui astfel de cuvânt înseamnă că pentru cel care crede el nu poate fi indiferent. Omul are sădită în el, adică o dorinţă profundă de “altceva” pe care, în această lume, mulţi sunt interesaţi să o acopere cu “pâine”, “putere”, “bani”. Cu toate acestea sunt lucruri pe care orice om îşi dă seama că nu le poate avea oricum, că nu le poate cumpăra şi nu le găseşte în supermarketuri.
Puterile acestei lumi se folosesc deseori de o înşelătorie care în lumea antică era exprimată prin cunoscuta expresie “panes et circenses” (pâine şi circ). Pentru a-i controla pe subalterni e de ajuns să le oferi “pâine”, adică hrană, şi “circ” adică distracţii. Însă şi în acea perioadă, ca şi în zilele noastre au fost şi sunt oameni care iau în serios cuvintele lui Isus: “Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare”. Dumnezeu ne vrea liberi, pentru că suntem fii săi! Iată de ce nu ajung nici pâinea şi nici circul. Ele răspund doar parţial nevoilor omului, care este capabil, ca în numele conştiinţei şi credinţei sale, să refuze sau să se opună unor nevoi imediate pentru a pătrunde într-o dimensiune inaccesibilă celor “sătui şi ghiftuiţi”.
Cunoscutul scriitor rus Dostoievski, într-una din operele intitulate Fraţii Karamazov, descrie un dialog între Isus venit pe pământ şi Marele Inchizitor, care la un moment dat i se adresează astfel Mântuitorului: “Dă-i pâine şi omul ţi se va supune fără greş, e cea mai sigură chezăşie; dar dacă în acelaşi timp cineva – nu Tu, altcineva – s-ar întâmpla să-i prindă în mreajă conştiinţa, atunci să ştii, e-n stare să se lipsească până şi de pâinea cu care îl îmbii, şi să-l urmeze pe acela care va fi izbutit să-i subjuge cugetul…”
Conştiinţa omului se află într-o luptă continuă cu “stomacul” său care deseori îi închide orizontul nemuririi, făcându-l să creadă că este mult mai important să trăieşti clipa decât să te preocupi de sensul vieţii sau de veşnicie. Până la urmă Dostoievski a intuit bine că “taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti”, adică să te preocupi de rostul tău în această lume. Fără această lămurire nu putem fi mulţumiţi chiar dacă în jurul nostru s-ar afla grămezi de pâine. Poate de aceea, în pedagogia divină, pustiul, ca loc al lipsei hranei materiale, dar al prezenţei harului, este atât de necesar în drumul credinţei. Vorba lui A. Pronzato: “Când Dumnezeu intră în acţiune în viaţa ta, răstoarnă negreşit ‘oala cu carne’”.
Concluzia? Să ne însuşim cu credinţă cuvintele Sf. Paul din a doua lectură, pe care să le repetăm cât mai des în această săptămână, până vor fi îndrăgite de inima noastră: “Înnoiţi-vă duhul şi felul vostru de a gândi. Însuşiţi-vă purtarea omului nou, care a fost creat într-adevăr drept şi sfânt după chipul lui Dumnezeu”.

pr. Virgil Blaj, OFMConv Ritul latin