Start > Ritul bizantin > Frica, singurătatea și îndoiala

Frica, singurătatea și îndoiala

11 August 2009
1,943 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IX-a după Rusalii

Matei relatează că Isus cere ucenicilor să treacă marea, în timp ce El rămâne să mai aline suferințele mulțimilor. Imediat după, Isus nu uită să se urce pe munte pentru a se ruga Tatălui. Apoi, Isus trece de la rugăciune la acțiune: salvează ucenicii care navigau pe marea învolburată. Întreaga povestire alcătuiește o singură icoană, deoarece din relația lui Isus cu Tatăl, izvorăște toată activitatea lui Isus: tot ceea ce Domnul face, are în vedere împlinirea voii (dorinței) Tatălui.

Fraților! Evanghelia relatează că Isus “i-a constrâns” pe apostoli să urce în barcă și să plece. De ce? După înmulțirea pâinilor, Isus are un mare succes. Dar Domnul știe cât este de înșelător și periculos succesul, faima sau aprecierea oamenilor – pentru El, pentru apostoli și pentru noi – căci au inima schimbătoare, ca vremea. Domnul știe că, cu cât ne este mai mare dorința de a fi acceptați și apreciați de alții, cu atât mai mult ne depărtăm de menirea noastră și de personalitatea noastră, ne mai făcând ceea ce trebuie, ci ceea ce place altora; ne mai punând în practică poruncile Domnului, ci poruncile limitate ale “celor cărora le cerșim aprecierea”. Cu cât mai mult îi urmăm pe alții, cu atât mai puțin ne împlinim pe noi (planul pe care Dumnezeu îl are cu noi).

A fi important, faimos, îți poate da o satisfacție, o plăcere, poate să te facă să te simți că ești cineva, să crezi că ești acceptat, iubit, dorit… însă dacă nu ești atent, poți să-ți pierzi mințile, deoarece îți vei organiza viața întreagă în funcție de căutarea aprecierii altora. Nu-ți mai trăiești viața, nu te mai împlinești, ci trăiești numai ca să poți să-ți menții succesul și faima. Din această cauză Isus le poruncește ucenicilor, obligându-i să plece de acolo. El însuși se va retrage în compania Tatălui, pentru a putea să se liniștească.

Isus nu era împreună cu apostolii în barcă deoarece după minunea înmulțirii pâinilor, s-a urcat pe munte să se roage, trimițându-i singuri să traverseze marea de cealaltă parte. Ceea ce apostolii au dorit să facă cu mulțimea flămândă și însetată, acum Domnul face cu ei: îi trimite să se descurce singuri.

Isus satură mulțimile, dar nu uită de Dumnezeu și de rugăciune. Domnul petrece mult timp în rugăciune, dar nu neglijează grija față de oamenii aflați în dificultate. Se roagă noaptea, dorind astfel să ne arate că “întunericul” diavolului trebuie biruit cu “lumina” rugăciunii.

În rugăciunile Sale, Isus se adresează Tatălui, cerându-I ajutorul, dar imediat spune: “nu voia mea, ci voia Ta să fie!” Pe cruce îi va spune: “Tată, în mâinile Tale îmi dau sufletul“! Rugăciunea lui Isus manifestă încrederea Sa totală în Tatăl.

Chiar dacă Domnul stătea continuu în mijlocul lumii, în compania prietenilor Săi, nu era deplin satisfăcut, mulțumit, împlinit de dialogul, de comuniunea “limitată” cu oamenii. Și Isus experimentează singurătatea caracteristică oricărei ființe umane și prin urmare, caută să depășească această situație: din dialogul Său cu Tatăl își ia curajul și puterea, necesare pentru a duce la bun sfârșit alegerile (proiectele) Sale dificile, dar și tăria pentru a birui greutățile ce se ivesc.

Viața noastră nu este diferită. Și pentru noi vin clipe în care trebuie să alegem calea de urmat în viață, și noi experimentăm grele încercări și cunoaștem că în aproapele nostru – oricât de bogat, inteligent, disponibil sau frumos ar fi – nu aflăm deplina mulțumire sau înțelegerea pe care o așteptam.

Însă prin rugăciunea Sa privată, prin dialogul Său intim cu Tatăl – Tatăl Său și Tatăl nostru – Isus ne arată calea pe care trebuie să o urmăm.

De fapt, această pericopă ne invită să găsim momente de “singurătate”, adică de rugăciune, de hrană pentru suflet, în fiecare zi și să fim atenți ca să ne trăim viața, respectând poruncile și voia Domnului.

Nu este îndeajuns doar rugăciunea publică (Sf. Liturghie), ci este necesară și vitală “rugăciunea privată”, în care noi putem să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulțumim, să-I cerem iertare și ajutor. Această rugăciune “personală” putem să o facem în orice moment al zilei, în casă, în Biserică, pe stradă, putând să recităm un Tatăl nostru, o Născătoare sau să ne rugăm cu cuvintele noastre, care-i povestesc Domnului starea în care ne aflăm. Pentru noi toți, rugăciunea este necesară pentru că este putere și consolare, este lumină pentru suflet și tihnă; rugăciunea este oxigenul sufletului.

Isus se arată ca fiind într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care ne salvează chiar și atunci când s-ar părea că suntem departe de El, dar acest lucru este posibil numai dacă avem credință, numai dacă trăim abandonându-ne voii Lui, întinzându-I mâna, ca să ne prindă și să ne scoată la mal.

Într-o zi, apostolii îl vor întreba pe Isus: “Cine se va mântui?” iar Domnul le va răspunde: “Aceasta este cu neputință oamenilor, dar este cu putință lui Dumnezeu” (cfr. Mt.19, 25-26)

În pericopa de astăzi Isus umblă pe marea învolburată. Se apropie de ucenicii care se aflau în primejdie. Apostolii îl cred o nălucă și prin urmare, se înspăimântă.

Ucenicii, în mijlocul mării, sunt și ei singuri, fără Isus și fără lume: sunt singuri, doar cu ei înșiși. Cât sunt de diferite cele două singurătăți: a lui Isus pe munte, în prezența lui Dumnezeu și a ucenicilor, în mijlocul mării, având viața în primejdie. Evanghelistul ne învață că este normal să fim în primejdie atunci când suntem “singuri” (ne bazăm pe puterile proprii) și uităm de Domnul. Ucenicii trecuseră printr-o astfel de primejdie când Isus dormea în barca lor (cfr. Mt 8,23-27). Acum că Mântuitorul lipsea, primejdia era și mai mare.

Cunoaștem o singurătate, care este rod al izolării de alții, a incapacității de a relaționa, de a comunica ceea ce se simte în suflet. O singurătate cauzată de un caracter dificil, egocentric, narcisist, a celui care se vede numai pe sine în centrul universului și astfel toți îl abandonează. Această singurătate se numește “închidere în sine”.

Dar cunoaștem și există o altă singurătate, care este bună. Aceasta se verifică atunci când omul stă cu sine însuși, analizându-și viața și fiind sincer cu sine, cu lumea, cu sensul vieții sale, cu fricile sale și cu dorința sa de infinit. Aceasta este rugăciunea!

Omul crește, se maturizează numai când își înfrânează toate gândurile care îl apasă, pentru a rămâne singur cu sine, cu propriile-i limite pentru a putea, în liniște, să se privescă în suflet, fără ca să-și ascundă adevărul. Acesta este examenul conștiinței! Poate fi un moment greu, dar acesta este adevărul despre sine! Omul este limitat, slab și păcătos și numai alergând la Domnul, poate să afle liniște și vindecare. Numai astfel poate trăi o viață adevărată și nu falsă, mânjită de fuga după succes și plăceri.

Această singurătate îți dă putere și maturitate ca: munca ta să fie făcută după voia Domnului, iar viața ta să fie trăită cu folos și nu risipită. Deoarece tăria pe care ți-o dă “singurătatea” este capacitatea de a te simți bine cu tine însuți chiar și atunci când alții nu sunt de față sau te-au părăsit.

Ne este frică să stăm cu noi înșine, se ne examinăm viața. Suntem asemenea unor copii imaturi. Suntem ca un copil care nu poate trăi dacă nu are pe cineva lângă el, care are mereu nevoie de cineva pe care să se bizuie și care să-i spună mereu că este bun, frumos, care să-l laude și să-l aprobe în tot ceea ce face. Mulți oameni stau împreună, nu pentru că iubesc comuniunea, ci pentru că nu reușesc să stea în singurătate. Alții se căsătoresc, nu din iubire, ci pentru că le este teamă să rămână singuri. Un om care nu știe să stea singur, nu se va simți bine nici în compania altora.

Petru se scufundă – pentru că se îndoiește – căutând siguranța. Certitudinea vrea să controleze totul, să nu-i fie teamă de nimic. Dar acest lucru este imposibil. Rămân numai două posibilități: îndoiala sau încrederea. Dacă te bazezi pe tine, te scufunzi. Deci, nu te baza numai pe tine, pe forțele proprii, pe cine ești: tu umblă și privește neîncetat către Domnul. Tu încrede-te în Domnul și vei putea umbla pe ape, chiar dacă vei fi nevoit să treci și prin foc!

Într-o excursie, în munți, unui copil i se făcu rău. Preotul îi spuse: tu nu te uita în jos sau în sus. Uită-te numai la mine și vom reuși să trecem puntea, peste prăpastie.

Fraților! Atunci când ne bazăm doar pe propriile puteri, nu putem să evităm “furtunile” ce se abat peste viața noastră. Acea “noapte” (încercare), apostolii o trăiesc plini de frică, luptând cu valurile mării și cu vântul potrivnic. Către dimineață – știindu-i în mare dificultate – Isus se apropie de ei. Când îl văd, apostolii se tem și cred că este o nălucă.

Nerecunoscându-L pe Isus și puterea Lui, frica lor crește. Toți experimentăm frica. Frica este sentimentul care ne avertizează că se apropie un pericol. Cei care nu simt niciodată teamă, sunt bolnavi. Nu reușesc să o perceapă. Tuturor ne este frică de boală, de pierderea cinstei, de moarte, de pierderea prietenului drag sau a locului de muncă. Ne este frică că vom greși sau vom falimenta. Ne este frică să arătăm altora slăbiciunile noastre interioare. Asemenea lui Petru trebuie să învăț să recunosc care sunt fricile mele, să le clasific, clarific, să nu le ascund și să le accept: să îmi accept slăbiciunile. Trebuie să știu că frica mă avertizează că se apropie un pericol, dar că eu nu trebuie să mă blochez! Clar!: îmi este frică că alții vor râde de mine, dar dacă mă blochez, nu voi exprima niciodată calitățile și defectele mele. E clar!: îmi este teamă că voi greși, dar dacă mă blochez, nu voi încerca să fac nimic.

Domnul trebuie să intervină ca să-i liniștească: “Nu vă fie frică: sunt Eu“. Frica lor crește din nou, sunt neîncrezători. Petru, în numele tuturor, cere un semn ca să se convingă de faptul că într-adevăr este Domnul: “Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape“. Isus îl cheamă la El. (Lui Isus nu îi place să ne știe înconjurați de primejdii. El ne vizitează. Dacă noi nu-L căutăm și nu-L rugăm să ne ajute, ne caută El. Se apropie de noi și ne cheamă să trecem din starea de primejdie la pace, tot la fel cum l-a invitat pe Petru să abandoneze barca și să meargă la El).

Petru umblă pe mare, asemenea Domnului: Dacă evanghelistul ar fi dorit să protejeze imaginea viitorului papă, s-ar fi oprit în acest loc cu povestirea. Prin faptul că a relatat întregul episod, care subliniază slăbiciunile lui Petru – care se sperie și începe să se scufunde – ne dovedește că a spus adevărul.

Apostolul Petru – gândindu-se numai la sine și fiind preocupat doar de ceea ce el ar putea să facă – în clipa în care începe să se scufunde, îi este frică. Frica îl cuprinde pe om în clipa când acesta uită de Dumnezeu și nu se mai încrede în ajutorul Său. Isus îl ceartă pentru necredința lui, dar în același timp, îl ia de mână și îi salvează viața.

Îndoiala este un atașament care îi va caracteriza pe toți ucenicii Domnului de-a lungul istoriei Bisericii. Cu toții putem să ne recunoaștem plini de frică și de neîncredere, asemenea lui Petru. Acesta este adevărul naturii umane, rănită de păcat. Dar important este ca omul – asemenea lui Petru – să strige după ajutor!

Retrăgându-se pe munte să se roage, Isus ne arată că află înțelegere deplină, mângâiere și ajutor la Tatăl și nu la apostoli sau la prieteni. Acest lucru ne învață faptul că siguranța, încrederea și ajutorul trebuie să-l căutăm la Tatăl: El nu ne va abandona, nu va permite ca întristarea să ne distrugă sau ca răul să ne domine sufletele. De fapt, din cuvintele lui Petru: “Doamne, mântuiește-mă!” putem înțelege că Isus este singurul care ne poate salva.

Petru este icoana fiecăruia dintre noi: atunci când ne încredem în Domnul, progresăm în viață; când privim la greutățile noastre, începe să ne fie frică și ne scufundăm. Chiar și atunci mai avem speranță, ne învață pericopa de astăzi: “Doamne, salvează-mă!”. Este strigătul credinței omului pe care Domnul îl ascultă, dăruindu-i pacea. Domnul îl învață pe om ca să nu înfrunte de unul singur problemele vieții, ci să-L cheme în ajutor!

ATENȚIE! Petru umblă pe ape nu datorită capacității sale, ci pentru că Isus îi dăruiește această putere. Isus dă omului puterea de a trece peste necazurile și greutățile vieții! Ispita este puternică, atacându-l inclusiv pe omul care stă în preajma Domnului: chiar dacă este aproape de Isus, Petru începe să se scufunde! Domnul permite acest lucru pentru ca fiecare om să înțeleagă că viața sa este salvată, numai în măsura în care are credință în Dumnezeu.

În clipele grele din viață, când ți se parte că totul se destramă, deschide-ți urechile ca să poți auzi glasul: “Curaj, Eu sunt, nu-ți fie frică!” Crezi că ți-ai educat cum se cuvine copii, dar într-o zi îți dai seama că fiul tău a apucat pe căi greșite. Atunci îți dai seama că ai greșit: nici nu știi ce, dar educația se demonstrează că a fost un faliment. Din fericire, Domnul gândește altfel și-ți zice: “Curaj, Eu sunt, nu-ți fie frică!” Coboară din “barcă” și înțelege ce trebuie să înveți din greșeli!

Dacă ai curajul să cobori din barcă, adică să lași de o parte ideile tale fixe, dacă te vei încrede în Domnul (în faptul că ceea ce viața ți-a rezervat este spre binele tău) și-i vei cere ajutorul (“Doamne, salvează-mă!“) îți vei da seama că și acest fapt, atât de greu (neplăcut) există pentru ca tu să poți să înveți ceva, ce altfel nu ai avea cum să înveți. Vei înțelege că și în spatele acestui necaz sunt Eu. Încrede-te și vino la Mine și vei învăța că iubirea are nevoie de înțelegere, de mângâiere, de îmbrățișare, de cuvinte dulci și încurajatoare… toate fiind lucruri pe care tu nu le-ai dăruit fiului tău, cuvinte pe care nu i le-ai spus și prin urmare, acestui tânăr îi este sete de iubirea părinților săi.

Umblând pe ape, Isus își arată dumnezeirea: “Tu ești Fiul lui Dumnezeu”, spun ucenicii, închinându-se înaintea Lui. Apostolilor care tremurau de frică Isus le repetă cuvintele: “Eu sunt, nu vă temeți“, prin care Dumnezeu, în Cartea Ieșirii își descoperă identitatea, numele, comunicându-l lui Moise. Petru – cerând o minune – n-a înțeles că nu era o joacă “a umbla pe ape”, ci de a ști “să treci” cu demnitate prin viață chiar și în momentele grele caracterizate de furtuni, fulgere și trăznete (ispitele răului, simbolizate de apele tulburi ale mării), fără a se scufunda sau a se abate din cauza problemelor. Omul trebuie să înțeleagă faptul că în clipe grele ca acestea, numai Dumnezeu poate să ne întindă o mână de ajutor.

Se cunoaște că atunci când un copil începe să umble, dacă privește înainte la tatăl sau la mama care îl așteaptă, nu cade, dar dacă se uită în lături, cade imediat și se înspăimântă. Atunci când trăim viața cu privirea fixă la respectarea Cuvântului lui Dumnezeu, suntem mântuiți! Amin.

Ritul bizantin