Predici

1. Introducere

“Aşa cum multe boabe de grâu formează o singură pâine, aşa cum multe bobiţe formează un singur vin, aşa cum multe celule formează un singur trup…”

2. Tema

“Vrem să te cinstim, Doamne, nu doar cu buzele, ci şi cu inima”, pentru a face parte într-adevăr din Biserică. Sau:

“Cei curaţi cu inima vor locui în casa Domnului”.

3. Mesajul zilei

În faţa lui Moise care vorbeşte (cf. prima lectură) şi în faţa lui Isus care vesteşte Evanghelia (cf. Evanghelia), există două grupuri de persoane.

- Ambele grupuri ascultă cu urechile, dar unul singur cu inima.

- În faţa lui Dumnezeu pot fi două popoare:

$”Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine”;

$”Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar mai ales cu inima”.

$Isus încearcă să îi formeze pe ucenicii săi în vederea atingerii acestei sincerităţi a inimii, pentru că aşa vrea să fie poporul său, Biserica sa.

- Doar cei curaţi cu inima vor locui în casa Domnului!

- Îi aparţinem noi cu adevărat poporului, Bisericii lui Isus? Să vedem calitatea.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, trebuie să trăiască în libertatea fiilor lui Dumnezeu.

- Prin Botez, noi ne naştem ca fii ai lui Dumnezeu, cu toate drepturile de a locui în casa lui.

- Suntem fii demni dacă suntem liberi, şi nu sclavi ai răului; suntem adevăraţi fii ai lui Dumnezeu dacă avem inima curată, şi nu plină de răutate, dacă împlinim voinţa lui Dumnezeu şi aderăm la ea, nu din obligaţie, ci din iubire.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, are într-adevăr ca unică lege, legea iubirii.

- Iubirea adevărată include toate poruncile (cf. prima lectură).

- Iubirea adevărată depăşeşte toate nedreptăţile, toate diviziunile, toată falsitatea.

- Iubirea adevărată educă la “acord”, adică la a avea o singură inimă, un singur suflet.

- De aceea, în varietatea persoanelor şi a darurilor, Biserica este asemănată cu:

$o familie, în care toţi se iubesc, se apără, sunt de “acord”;

$o orchestră: diferite instrumente muzicale, dar o singură armonie;

$un cor: diferite voci, un singur cântec;

$o… echipă de joc cu mingea.

- Fiecare creştin trebuie să îşi facă partea lui, clar, sincer; dar ţinând mereu cont de ansamblu; altfel nu există acord, ci “dezacord”.

- Toţi suntem un unic şantier; trebuie, în funcţie de capacitatea fiecăruia, să construim casa lui Dumnezeu.

Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, are ca scop împărăţia lui Dumnezeu.

- Doar la sfârşit fiii lui Dumnezeu vor fii puri şi limpezi aşa cum vrea Dumnezeu, motiv pentru care îl vom vedea aşa cum este în realitate.

- Acum ne purificăm în credinţă în această lume; credincioşii răposaţi se purifică în focul iubirii lui Dumnezeu în purgator; doar la sfârşit vom fi toţi curaţi în Biserica glorioasă, în împărăţia iubirii veşnice a lui Dumnezeu.

- Doar cel care ştie să iubească din toată inima va fi cetăţean al împărăţiei iubirii.

4. Exemple

a) Biserica propusă de Conciliul al II-lea din Vatican – Biserica, noul popor al lui Dumnezeu – are:

- drept condiţie: libertatea fiilor lui Dumnezeu;

- drept unică lege: iubirea;

- drept scop: împărăţia.

Simplificând, copiilor li se poate spune aşa: aparţine familiei lui Isus cel care intră în “armonie”:

- cu sine însuşi = loialitate;

- cu Dumnezeu, trăind ca adevărat fiu al lui Dumnezeu;

- cu ceilalţi, trăind într-adevăr iubirea;

- şi urmând planul lui Dumnezeu…

b) Exemplu de iubire şi de iertare

În primii ani de după Primul Război Mondial, în Japonia era foamete. Naţiunea fusese învinsă. Soldaţii se întorceau trişti la casele lor şi deseori le găseau distruse de bombe. S-a întors şi un băiat de 17 ani, Shirieda, care a fost kamikaze, adică pilot sortit morţii, şi împreună cu alţii se pregătise să întreprindă zboruri sinucigaşe împotriva navelor americane.

Şi-a găsit casa distrusă complet. Întrucât tatăl său murise în timpul războiului şi el era cel mai mare dintre fraţi, a început să construiască o casă micuţă. A găsit nişte lemne, dar cuie nu putea găsi nicăieri. Deodată i-a venit în minte o idee: în apropiere erau misionari salezieni care construiau o biserică şi, prin urmare, trebuiau să aibă cuie multe. Lucrul cel mai simplu era să meargă acolo şi să ia câteva pe ascuns. Nu vedea în aceasta nimic rău; el era japonez, budist, ei, în schimb, erau europeni, creştini. S-a strecurat în magazia de materiale de construcţie, a luat cuie şi se pregătea să plece când l-a văzut un misionar italian, don Roncato. A început să alerge, dar misionarul era mai iute şi l-a prins.

Ce a făcut? L-a pedepsit? L-a dus la poliţie? Nimic din toate acestea. A ascultat cu calm explicaţiile lui, apoi l-a dus înapoi în magazie şi i-a mai dat nişte cuie, spunându-i să se întoarcă la cei dragi ai lui şi să îşi construiască o casă. Tânărul japonez a reflectat îndelung asupra motivului pentru care misionarul l-a iertat şi a mai adăugat nişte cuie. După câteva zile, s-a întors din nou la don Roncato, dar de această dată nu pentru cuie. Voia să cunoască învăţătura lui Isus, despre iubire şi despre iertare; şi i-a plăcut atât de mult încât a vrut să devină creştin.

Şi aşa a făcut, iar la Botez şi-a luat numele Ioan. După câţiva ani de lucru ca educator la o şcoală a salezienilor, a intrat în seminar şi, în 1963, la Torino, a fost hirotonit preot. Şi fratele lui mai mic s-a convertit şi a devenit salezian; sora, în schimb, a intrat la surorile saleziene ca infirmieră. În sfârşit a devenit creştină şi mama, care înainte era o budistă practicantă.

c) Responsabilitatea mărturiei

În autobiografia sa, Mahatma Gandhi povesteşte cât interes a nutrit pentru Biblie, mai ales pentru Predica de pe munte, pe când era student în Africa de Sud.

S-a convins că creştinismul era răspunsul la sistemul castelor, care timp de secole constituise o plagă pentru India, şi s-a gândit serios la posibilitatea de a deveni creştin.

Într-o zi, s-a dus într-o biserică protestantă pentru a participa la o celebrare creştină şi să primească instrucţiunile necesare.

La intrare l-au oprit şi i-au explicat cu amabilitate că trebuia să se ducă la o biserică rezervată negrilor. A plecat şi nu s-a mai întors niciodată.

d) Eu – scrie o soră – mă ocup de o duzină de pui. În fiecare an cloştile clocesc câteva ouă. Odată mi s-a întâmplat să observ comportamentul unei cloşti cu cei trei puişori ai ei ieşiţi de puţin timp.

Cloşca intenţiona cu siguranţă să îi înveţe să mănânce. Doi au urmat-o şi au învăţat imediat. Al treilea, în schimb, a rămas să ciripească, fără să îndrăznească să iasă. Cloşca l-a chemat, dar el continua să ciripească. Dacă aş fi fost cloşcă, i-aş fi spus: “Ascultă, cu atât mai rău pentru tine, nu vei primi nimic; nu ai decât să vii cu fraţii tăi”.

Spre uimirea mea, mama îi abandonează pe cei doi puişori “inteligenţi” şi merge să îi ducă o porţie bună micuţului nesăbuit.

Eu eram pe planul dreptăţii; cloşca, prin instinctul ei primit de la Creator, era pe planul iubirii, al gratuităţii, al slujirii… (B. Bro).

Dacă o cloşcă nu uită de puişorii ei, ce va face Dumnezeu? Este suficient să primim iubirea sa.

e) Sfat practic

Pentru ca toţi copiii să înţeleagă că sunt “loiali” cu Dumnezeu, “dacă inima lor nu este departe de el”, este suficient să le cereţi să se gândească la felul în care trăiesc cele patru momente liturgice de tăcere din cadrul Liturghiei legate de liturgia penitenţială, de colectă, după omilie şi după Împărtăşanie: “dorm”, sunt distraţi sau intră în dialog real cu Isus?

pr. Pietro Righetto Ritul latin