Start > Ritul latin > Eu trăiesc prin Tatăl. Cine mănâncă trupul meu, va trăi prin mine

Eu trăiesc prin Tatăl. Cine mănâncă trupul meu, va trăi prin mine

19 July 2009
574 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XX-a de peste an (Anul B)

În rugăciunea de la începutul Liturghiei de azi am auzit aceste cuvinte: Dumnezeu în iubirea sa a pregătit daruri nevăzute pentru acei care îl iubesc (LR).

Pe cine nu-l interesează darurile lui Dumnezeu? Care sunt ele? Cum le putem dobândi?

În lectura a II-a (Ef 5, 15-20) sf. Paul îi îndeamnă pe credincioșii săi din Efes să se comporte ca buni creștini, nu ca nebunii, ci ca oameni înțelepți, spre a câștiga bunurile nevăzute și fiindcă mântuirea este binele suprem, ei trebuie să profite de timpul prezent, de fiecare clipă, fiindcă zilele sunt rele; nu sunt rele în sine, ci din cauza celui rău care acționează în istorie. Creștinul tinde spre un dincolo, care va fi bun în totalitate, fiindcă acolo Dumnezeu va fi totul în toți (1Cor 15, 28). Dar, din când în când acest dincolo mai răbufnește într-un fel sau altul aici și acum în istoria prezentă. Așadar, în întunericul acestor zile rele mai strălucesc cu intermitență unele momente luminoase care sunt semnele timpului, împrejurări deosebite – kairoi – în care se distribuie mântuirea. Creștinul trebuie să fie înțelept și să profite de aceste împrejurări mântuitoare până în cele mai mici amănunte. Sf. Paul folosește un cuvânt grecesc («exagorazein») care se referă la un târg avantajos, în care se cumpără ieftin, dar numai după ce s-a făcut un tur prin tot târgul, fiindcă pe piața istoriei rele sunt expuse tot felul de lucruri aparent bune, dar în realitate sunt rele. Când se ivește ocazia unui lucru bun, chiar dacă este scump, dar dacă folosește spre mântuire, spune sf. Paul: Să nu fiți nepăsători! Căutați să înțelegeți voința lui Dumnezeu! A lăsa să-ți scape ocazia înseamnă nebunie, fiindcă mântuirea depinde de voința lui Dumnezeu. Pe piața istoriei rele se dovedește înțelept acela care știe să achiziționeze lucrurile cele mai bune. Sf. Paul încheie cu îndemnul de a celebra Euharistia, la care, spre a dobândi mântuirea, adunările trebuie să fie model de sobrietate, de cumpătare și chiar mai mult: este necesar să se favorizeze în toate acțiunea Duhului Sfânt care aici și acum împarte darurile sale (cf. CBL p. 1682-1683). Deci Euharistia este în centrul atenției și se dobândește prin cumpătare și favorizarea acțiunii Duhului Sfânt.

Liturgia cuvântului întărește îndemnul sfântului Paul prin cuvintele din lectura I-a (Prov 9, 1-6) în care Înțelepciunea, ca o doamnă onorabilă, invită în casa sa pe cei neînțelepți și pe cei lipsiți de minte: Lăsați prostia, ca să rămâneți cu viață și umblați pe calea cea dreaptă a priceperii! Ca să rămână cu viață, Înțelepciunea oferă celor invitați la ospăț carne de vită și vin pregătit cu grijă.

Viața este scopul chemării. Înțelept este acela care se străduiește să-și înțeleagă sensul vieții. Pentru această înțelegere, Înțelepciunea se dovedește deosebit de activă: își construiește o casă de lux, pe șapte coloane, adică perfectă din toate punctele de vedere, ca ospățul să fie la înălțime. Această casă ne duce cu gândul la templul lui Solomon, locuința lui Dumnezeu și locul în care israeliții se adunau spre a oferi jertfele și banchetele tradiționale.

Banchetul este un simbol al bunurilor mesianice. Însăși Împărăția Cerurilor este prezentată sub forma unui banchet din mărețul templu al paradisului în care templul este Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, și Mielul (Ap 21, 22). Participanții la banchet dobândesc viața Mielului și vor trăi prin Tatăl.

Isus Cristos, Înțelepciunea lui Dumnezeu (1Cor 1, 24), a pregătit un banchet la care se oferă pe sine însuși ca hrană și băutură, el este Mielul care se oferă ca jertfă și ospăț, așa cum reiese din Evanghelia zilei de azi (In 6, 52-59).

Fiindcă invitația lui Isus de a-i mânca trupul și de a-i bea sângele constituie și o amenințare: Amin, amin grăiesc vouă, de nu veți mânca trupul Fiului omului și nu veți bea sângele lui, nu veți avea viață în voi, consider că este necesar să intrăm în înțelegerea mai profundă a limbajului dur folosit de Mântuitorul.

Cuvintele carene și sânge ale Fiului omului arată întreaga sa ființă umană supusă slăbiciunii și suferinței. A-i mânca trupul și a-i bea sângele are ca prim înțeles unirea cu slăbiciunea și suferința sa spre a-l înțelege ca pe slujitorul suferind al lui Iachwe (cf.Is 53) care are o misiune profetică și mesianică. Mântuirea vine prin suferință și o acceptă acei care acceptă unirea cu «Slujitorul suferind». Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea zilnic și să mă urmeze (Mt 16, 24).

Expresia Mâncați carnea și beți sângele! are și sensul peiorativ de răzbunare. Este îndemnul lui Isus de a-l jertfi, sinonim cu acel Distrugeți acest templu și în trei zile îl voi reclădi (In 2, 19). Puterea jertfei lui Isus de pe Calvar, când dușmanii îi «vor mânca trupul și-i vor bea sângele» prin răstignire, stă în voința sa ca viața Tatălui, în mâinile căruia își încredințează sufletul (Lc 24, 46), să ajungă până la noi. Isus transformă răzbunarea în binecuvântare.

Jertfa Calvarului a fost începutul banchetului, nu atât pentru cei care l-au răstignit și i-au devorat ființa umană prin dinții cruzi ai instrumentelor de tortură, cât mai ales pentru sine care s-a oferit conștient și liber spre a-i atrage pe toți la sine (In 12,32), începând cu însăși Mama sa, Maria, care este singura ființă care i-a înțeles iubirea și a acceptat-o în spirit de jertfă, lăsând ca prin sufletul ei să treacă sabia spre a se descoperi secretele din multe inimi (Lc 2, 34-35), devenind Mama Bisericii, adică a tuturor acelora care își vor afla fericirea prin credința în cuvântul lui Cristos și mai ales la Masa euharistică.

Cei care acceptă cuvântul lui Isus, asemenea Mamei sale, devin comesenii lui Isus la ospățul bucuriei, dar; așa cum reiese din învățătura banchetului de nuntă, de fiecare dată se află printre cei chemați și câte unul care intră fără haină de nuntă. Aceștia sunt acei care fac ca banchetul să poarte și amprenta jertfei. Ospățul Calvarului și-a avut uvertura la Cina de taină: printre ucenicii care se hrănesc cu Trupul și Sângele lui Isus, cu o realitate (Lc 22, 17-19) și nu cu o figură de stil, s-a aflat și Iuda trădătorul care luând îmbucătura, a intrat satana în el (Lc 22, 3) și a dat ospățului caracterul de jetrfă, de durere, fiindcă l-a constrâns pe Isus să spună cu adâncă tristețe: Mai bine era de omul acesta dacă nu se năștea (Mt 26, 24).

Isus a acceptat ca întotdeauna ospățul euharistic să poarte amprenta jertfei: este mâncat ca la ospăț de cei cu inima curată și este devorat ca de dinții fiarelor sălbatice de cei care nu cred și nu se angajează să trăiască viața cea nouă în Cristos.

Realitatea crudă a expresiei «de a mâmca trupul și de a bea sângele» se datorează și unei duble intenții a evanghelistului Ioan: una contra doceților (care învățau că Isus n-a avut nici carne și nici sânge, ci a fost ca o formă spiritualizată, o aparență) prin care se afirmă adevărata realitate a omenității lui Cristos; a doua intenție mai profundă este împotriva acelora care susțin că Euharistia nu-i decât o formă spiritualizată a întregii învățături a lui Isus, fără o realitate obiectivă. Semnificația pe care evanghelistul Ioan a rezervat-o termenului de carne este aceea de a arăta că Euharistia este continuarea întrupării în timp (cf. CBL p. 1348-1350).

Amenințarea: Dacă nu veți mânca trupul meu și nu veți bea sângele meu nu veți avea viață în voi este echivalentă cu afirmația ioaniană că Orice duh care nu mărturisește pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, despre care ați auzit că vine și acum este chiar în lume. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire (1In 4, 3. 8). Cine nu crede în iubire nu poate avea viață veșnică, nu se poate bucura de învierea celor drepți.

Profeții ajutau poporul să-și dea seama că celebrarea Paștelui, participarea la ospățul mielului, nu se identifică în mod automat cu participarea fizică de a mâmca și bea, dar că este necesară convertirea inimii, adică reînnoirea propriei fidelități față de alianța lui Dumnezeu.

Isus, venit să instaureze o «nouă și veșnică alianță», își pregătește banchetul cu o pâine nouă: Eu sunt pâinea cea vie, coborâtă din cer menită să fie pentru fiecare comunitate creștină un izvor de viață în caritate: unire și slujire reciprocă în speranța învierii: Eu îl voi învia în ziua de apoi. Nu din întâmplare, tocmai pe durata banchetului de la ultima Cină Isus a comunicat păcătoșilor iertarea, a descoperit celor săraci pâinea care coboară din cer și a făcut ucenicilor cele mai umane confidențe și le-a dat chiar viața sa (cf. MAC p. 932): Eu trăiesc prin Tatăl. Cine mănâncă trupul meu va trăi prin mine, va trăi viața Tatălui, viața veșnică.

Acestea sunt acele lucruri mântuitoare pe care apostolul Paul ne îndeamnă să le achiziționăm de pe piața istoriei rele, «darurile nevăzute» pregătite de Dumnezeu acelora care îl iubesc.

Azi ni se cere și nouă dovada înțelepciunii creștine. Suntem capabili să o dăm?

Să încheiem, așadar, cu începutul, cu rugăciunea Bisericii: Revarsă, Dumnezeule, în inimile noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate și mai presus de toate, să dobândim făgăduințele tale, care întrec orice dorință!” (LR). Amin.

Ritul latin