Predici

În rugăciunea de la începutul Liturghiei de azi am auzit aceste cuvinte: Dumnezeu în iubirea sa a pregătit daruri nevăzute pentru acei care îl iubesc (LR).

Pe cine nu-l interesează darurile lui Dumnezeu? Care sunt ele? Cum le putem dobândi?

În lectura a II-a (Ef 5, 15-20) sf. Paul îi îndeamnă pe credincioşii săi din Efes să se comporte ca buni creştini, nu ca nebunii, ci ca oameni înţelepţi, spre a câştiga bunurile nevăzute şi fiindcă mântuirea este binele suprem, ei trebuie să profite de timpul prezent, de fiecare clipă, fiindcă zilele sunt rele; nu sunt rele în sine, ci din cauza celui rău care acţionează în istorie. Creştinul tinde spre un dincolo, care va fi bun în totalitate, fiindcă acolo Dumnezeu va fi totul în toţi (1Cor 15, 28). Dar, din când în când acest dincolo mai răbufneşte într-un fel sau altul aici şi acum în istoria prezentă. Aşadar, în întunericul acestor zile rele mai strălucesc cu intermitenţă unele momente luminoase care sunt semnele timpului, împrejurări deosebite – kairoi – în care se distribuie mântuirea. Creştinul trebuie să fie înţelept şi să profite de aceste împrejurări mântuitoare până în cele mai mici amănunte. Sf. Paul foloseşte un cuvânt grecesc («exagorazein») care se referă la un târg avantajos, în care se cumpără ieftin, dar numai după ce s-a făcut un tur prin tot târgul, fiindcă pe piaţa istoriei rele sunt expuse tot felul de lucruri aparent bune, dar în realitate sunt rele. Când se iveşte ocazia unui lucru bun, chiar dacă este scump, dar dacă foloseşte spre mântuire, spune sf. Paul: Să nu fiţi nepăsători! Căutaţi să înţelegeţi voinţa lui Dumnezeu! A lăsa să-ţi scape ocazia înseamnă nebunie, fiindcă mântuirea depinde de voinţa lui Dumnezeu. Pe piaţa istoriei rele se dovedeşte înţelept acela care ştie să achiziţioneze lucrurile cele mai bune. Sf. Paul încheie cu îndemnul de a celebra Euharistia, la care, spre a dobândi mântuirea, adunările trebuie să fie model de sobrietate, de cumpătare şi chiar mai mult: este necesar să se favorizeze în toate acţiunea Duhului Sfânt care aici şi acum împarte darurile sale (cf. CBL p. 1682-1683). Deci Euharistia este în centrul atenţiei şi se dobândeşte prin cumpătare şi favorizarea acţiunii Duhului Sfânt.

Liturgia cuvântului întăreşte îndemnul sfântului Paul prin cuvintele din lectura I-a (Prov 9, 1-6) în care Înţelepciunea, ca o doamnă onorabilă, invită în casa sa pe cei neînţelepţi şi pe cei lipsiţi de minte: Lăsaţi prostia, ca să rămâneţi cu viaţă şi umblaţi pe calea cea dreaptă a priceperii! Ca să rămână cu viaţă, Înţelepciunea oferă celor invitaţi la ospăţ carne de vită şi vin pregătit cu grijă.

Viaţa este scopul chemării. Înţelept este acela care se străduieşte să-şi înţeleagă sensul vieţii. Pentru această înţelegere, Înţelepciunea se dovedeşte deosebit de activă: îşi construieşte o casă de lux, pe şapte coloane, adică perfectă din toate punctele de vedere, ca ospăţul să fie la înălţime. Această casă ne duce cu gândul la templul lui Solomon, locuinţa lui Dumnezeu şi locul în care israeliţii se adunau spre a oferi jertfele şi banchetele tradiţionale.

Banchetul este un simbol al bunurilor mesianice. Însăşi Împărăţia Cerurilor este prezentată sub forma unui banchet din măreţul templu al paradisului în care templul este Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul (Ap 21, 22). Participanţii la banchet dobândesc viaţa Mielului şi vor trăi prin Tatăl.

Isus Cristos, Înţelepciunea lui Dumnezeu (1Cor 1, 24), a pregătit un banchet la care se oferă pe sine însuşi ca hrană şi băutură, el este Mielul care se oferă ca jertfă şi ospăţ, aşa cum reiese din Evanghelia zilei de azi (In 6, 52-59).

Fiindcă invitaţia lui Isus de a-i mânca trupul şi de a-i bea sângele constituie şi o ameninţare: Amin, amin grăiesc vouă, de nu veţi mânca trupul Fiului omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi, consider că este necesar să intrăm în înţelegerea mai profundă a limbajului dur folosit de Mântuitorul.

Cuvintele carene şi sânge ale Fiului omului arată întreaga sa fiinţă umană supusă slăbiciunii şi suferinţei. A-i mânca trupul şi a-i bea sângele are ca prim înţeles unirea cu slăbiciunea şi suferinţa sa spre a-l înţelege ca pe slujitorul suferind al lui Iachwe (cf.Is 53) care are o misiune profetică şi mesianică. Mântuirea vine prin suferinţă şi o acceptă acei care acceptă unirea cu «Slujitorul suferind». Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze (Mt 16, 24).

Expresia Mâncaţi carnea şi beţi sângele! are şi sensul peiorativ de răzbunare. Este îndemnul lui Isus de a-l jertfi, sinonim cu acel Distrugeţi acest templu şi în trei zile îl voi reclădi (In 2, 19). Puterea jertfei lui Isus de pe Calvar, când duşmanii îi «vor mânca trupul şi-i vor bea sângele» prin răstignire, stă în voinţa sa ca viaţa Tatălui, în mâinile căruia îşi încredinţează sufletul (Lc 24, 46), să ajungă până la noi. Isus transformă răzbunarea în binecuvântare.

Jertfa Calvarului a fost începutul banchetului, nu atât pentru cei care l-au răstignit şi i-au devorat fiinţa umană prin dinţii cruzi ai instrumentelor de tortură, cât mai ales pentru sine care s-a oferit conştient şi liber spre a-i atrage pe toţi la sine (In 12,32), începând cu însăşi Mama sa, Maria, care este singura fiinţă care i-a înţeles iubirea şi a acceptat-o în spirit de jertfă, lăsând ca prin sufletul ei să treacă sabia spre a se descoperi secretele din multe inimi (Lc 2, 34-35), devenind Mama Bisericii, adică a tuturor acelora care îşi vor afla fericirea prin credinţa în cuvântul lui Cristos şi mai ales la Masa euharistică.

Cei care acceptă cuvântul lui Isus, asemenea Mamei sale, devin comesenii lui Isus la ospăţul bucuriei, dar; aşa cum reiese din învăţătura banchetului de nuntă, de fiecare dată se află printre cei chemaţi şi câte unul care intră fără haină de nuntă. Aceştia sunt acei care fac ca banchetul să poarte şi amprenta jertfei. Ospăţul Calvarului şi-a avut uvertura la Cina de taină: printre ucenicii care se hrănesc cu Trupul şi Sângele lui Isus, cu o realitate (Lc 22, 17-19) şi nu cu o figură de stil, s-a aflat şi Iuda trădătorul care luând îmbucătura, a intrat satana în el (Lc 22, 3) şi a dat ospăţului caracterul de jetrfă, de durere, fiindcă l-a constrâns pe Isus să spună cu adâncă tristeţe: Mai bine era de omul acesta dacă nu se năştea (Mt 26, 24).

Isus a acceptat ca întotdeauna ospăţul euharistic să poarte amprenta jertfei: este mâncat ca la ospăţ de cei cu inima curată şi este devorat ca de dinţii fiarelor sălbatice de cei care nu cred şi nu se angajează să trăiască viaţa cea nouă în Cristos.

Realitatea crudă a expresiei «de a mâmca trupul şi de a bea sângele» se datorează şi unei duble intenţii a evanghelistului Ioan: una contra doceţilor (care învăţau că Isus n-a avut nici carne şi nici sânge, ci a fost ca o formă spiritualizată, o aparenţă) prin care se afirmă adevărata realitate a omenităţii lui Cristos; a doua intenţie mai profundă este împotriva acelora care susţin că Euharistia nu-i decât o formă spiritualizată a întregii învăţături a lui Isus, fără o realitate obiectivă. Semnificaţia pe care evanghelistul Ioan a rezervat-o termenului de carne este aceea de a arăta că Euharistia este continuarea întrupării în timp (cf. CBL p. 1348-1350).

Ameninţarea: Dacă nu veţi mânca trupul meu şi nu veţi bea sângele meu nu veţi avea viaţă în voi este echivalentă cu afirmaţia ioaniană că Orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire (1In 4, 3. 8). Cine nu crede în iubire nu poate avea viaţă veşnică, nu se poate bucura de învierea celor drepţi.

Profeţii ajutau poporul să-şi dea seama că celebrarea Paştelui, participarea la ospăţul mielului, nu se identifică în mod automat cu participarea fizică de a mâmca şi bea, dar că este necesară convertirea inimii, adică reînnoirea propriei fidelităţi faţă de alianţa lui Dumnezeu.

Isus, venit să instaureze o «nouă şi veşnică alianţă», îşi pregăteşte banchetul cu o pâine nouă: Eu sunt pâinea cea vie, coborâtă din cer menită să fie pentru fiecare comunitate creştină un izvor de viaţă în caritate: unire şi slujire reciprocă în speranţa învierii: Eu îl voi învia în ziua de apoi. Nu din întâmplare, tocmai pe durata banchetului de la ultima Cină Isus a comunicat păcătoşilor iertarea, a descoperit celor săraci pâinea care coboară din cer şi a făcut ucenicilor cele mai umane confidenţe şi le-a dat chiar viaţa sa (cf. MAC p. 932): Eu trăiesc prin Tatăl. Cine mănâncă trupul meu va trăi prin mine, va trăi viaţa Tatălui, viaţa veşnică.

Acestea sunt acele lucruri mântuitoare pe care apostolul Paul ne îndeamnă să le achiziţionăm de pe piaţa istoriei rele, «darurile nevăzute» pregătite de Dumnezeu acelora care îl iubesc.

Azi ni se cere şi nouă dovada înţelepciunii creştine. Suntem capabili să o dăm?

Să încheiem, aşadar, cu începutul, cu rugăciunea Bisericii: Revarsă, Dumnezeule, în inimile noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate şi mai presus de toate, să dobândim făgăduinţele tale, care întrec orice dorinţă!” (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin