Predici

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, noi îndrăznim să te numim Tată; desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită (LR).

Doresc să încep predica prin descrierea rugăciunii introductive de la sf. Liturghie de azi: noi îndrăznim să te numim Tată, fiindcă aşa ne-a învăţat Fiul tău (Mt 6, 9; Lc 11, 3) şi de care trebuie să ascultăm (Mt 17, 5); desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi!

Cuvântul Scripturii este cuvântul Tatălui prin care vrea să desăvârşească spiritul filiaţiunii adoptive din noi. Să-l ascultăm!

Mai întâi de toate trebuie să ştim şi să credem că Isus este sacramentul viu al Tatălui din mijlocul oamenilor prin care el acţionează în noi. «Jertfa euharistică perpetuează şi reînnoieşte pe altarele noastre jertfa de pe Cruce spre Slava Preasfintei Treimi, spre ispăşirea păcatelor noastre şi în acelaşi timp stabileşte sacramentul Trupului Domnului ca hrană a sufletelor noastre. Din acest motiv Misterul euharistic este în acelaşi timp jertfă şi sacrament; jertfă şi ospăţ. Jertfa este centrul şi culmea întregii vieţi creştine (CD 30; cf. LG 11) şi unica jertfă a Noului Testament (LG 28) (cf. Intimitá divina p. 701).

Ori, ca această prezenţă, sacramentul Tatălui, – jertfă şi ospăţ - să poată fi acceptată prin credinţă, a avut trebuinţă de o pregătire din partea Fiului omului destul de anevoioasă, aşa cum ne apare din Evanghelia zilei (In 6, 41-52).

Isus, afirmând că el este pâinea coborâtă din cer, vrea să ne dea convingerea că durabilitatea prezenţei sale sacramentale din Euharistie nu se datorează calităţii superioare a speciei pâinii faţă de mană şi pâinea pe care a mâncat-o Ilie, ci din forţa internă a spiritului de jertfă pe care o conţine forma ei de viaţă divino-umană: mana a fost dată, pâinea lui Ilie a fost dată, dar pâinea vie coboară din cer, adică se oferă, se jertfeşte în mod conştient, responsabil… Diferenţa dintre a fi dat şi a se dărui de bunăvoie este mai mare ca distanţa dintre cer şi pământ, este infinită… Se coboară din cer, aceasta înseamnă că se nimiceşte pe sine de bunăvoie şi ia forma sclavului (Fil 2, 7), se supune unei alte puteri umane în extern, ca să poată acţiona din intern prin Duhul Tatălui care atrage toate la Cristos, la Horeb, la muntele Revelaţiei, la Isus în care Tatăl a ascuns toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2, 3). S-a coborât din cer ca purtător al focului: Foc am venit să aduc şi cât doresc să se aprindă şi să ardă (Lc 12, 49), aceasta vrea să însemne că prezenţa Euharistiei din Cenacol are menirea să coboare pe Duhul Sfânt, să repete minunea Rusaliilor din Cenacol, să umple lumea cu prezenţa Duhului Sfânt ca toţi să fie învăţaţi de Dumnezeu; s-a coborât din cer înseamnă o prezenţă divină menită să divinizeze pământul, cosmosul, fiindcă întreaga fire aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu (Rom 8, 19).

Această pregătire era absolut necesară, fiindcă întreaga omenire poate fi asemănată cu profetul Ilie (Lec.I-a: 1Rg 19, 4-8). La început el nu înţelege rostul misiunii sale. Călătoria începe cu o fugă banală spre a-şi salva viaţa; umblă dezorientat spre a traversa deşertul. Dar, prin apariţia îngerului care îi prezintă pâinea şi apa, hrana şi băutura, fuga dezorientată de la început se transformă într-un pelerinaj autentic spre Horeb, Muntele cel Sfânt, spre o căutare a credinţei curate. Pe Horeb, Dumnezeul lui Avram, Isac şi Iacob a început să se reveleze sub numele de Iahve (Ex 3, 6); Horeb a fost muntele intimităţilor dintre Moise şi Iahve (Ex 3, 18-34,9); pe Horeb s-a încheiat alianţa care a stat la temelia religiei iachwiste (Ex 19-24). Călătoria lui Ilie este un simbol al existenţei umane care traversează pustiul necredinţei, trece peste înălţimile ştiinţei şi prin adâncimile viciilor care sunt mereu însoţite de teamă, nelinişte, dezgust, răceală, foame, sete, disperare, remuşcări ale conştiinţei şi, în sfârşit, întărită de hrană şi băutură, călătoria se schimbă într-un mers plin de încredere şi hotărât spre muntele pe care Dumnezeu se va revela (cf. CBL p. 357).

Ca şi mana dată lui Moise şi poporului său în pustiu, pâinea dată lui Ilie era cea in extremis, când fără de ea viaţa s-ar fi stins.

Acest lucru înseamnă că Isus, venind sub forma pâinii coborâte din cer, a venit «in extremis» - acum este ceasul din urmă (1In 2, 18), fiindcă el a fost ales mai înainte de întemeierea lumii şi s-a arătat în vremurile de pe urmă (1Pt 1, 20) în care forţele întunericului asaltează la disperare sărmană omenire rătăcită în căutarea şi salvarea vieţii pe căi greşite. Isus vine din cer ca pâine a vieţii pentru hrana in extremis a Bisericii, ca porţile iadului să nu o poată birui (Mt 16, 18). Precum Cristos a devenit sacramentul Tatălui prin coborârea sa din Cer, aşa Biserica devine sacramentul lui Cristos prin hrănirea cu Pâinea vieţii. Astfel în toţi cei încorporaţi în «Sacramentul lui Cristos» – în Biserică -se desăvârşeşte spiritul de fii adoptivi prin care îndrăznim să-l numim pe Dumnezeu Tată, ataşându-ne de Izvorul vieţii veşnice.

Nu de mică importanţă este pedagogia lui Isus în pregătirea sufletelor ca să primească această pâine: pune problema ei şi o lasă să fie frământată de ascultători. De fapt, o pâine este cu atât mai bună cu cât este mai bine frământată. Eu sunt pâinea coborâtă din cer, afirmă Isus. Pentru ascultătorii care îl cunoşteau ca fiul lui Iosif şi al Mariei, acest lucru li se părea absurd: Cum îndrăzneşte să ni se recomande drept coborât din cer? Frământarea şi murmurul sunt normale. Problema originii lui Isus apare adesea ca motiv de neînţelegere. Cum se poate împăca afirmaţia sa de a fi Fiul lui Dumnezeu cu originea sa umană, sau această origine a sa umană cu afirmaţia de a fi pâinea coborâtă din cer?

Isus nu răspunde niciodată la problema faţă de originea sa care rămâne la nivelul omenescului. Răspunde doar că pretenţia sa nu-i absurdă: Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl, vine la mine. Nu că l-ar fi văzut cineva pe Tatăl; numai acela care este de la Dumnezeu, el l-a văzut pe Tatăl. El este trimisul şi revelatorul lui Dumnezeu, este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu şi a coborât ca pâine de viaţă pentru om.

Oricum, a împăca originea umană cu adevărata origine divină a lui Isus este un lucru care se poate obţine numai ca un dar al credinţei şi pe care numai Dumnezeu îl poate da. Nimeni nu poate veni la Isus dacă nu este atras de Tatăl. Tatăl însă nu atrage pe nimeni cu forţa, ci printr-o chemare preferenţială faţă de cunoaşterea Lui scoasă din Scriptură. Isus este mărturisit de Scriptură. Acest lucru vrea să spună că pentru toţi este deschisă calea spre a fi atraşi de Tatăl. În acest sens vin la Isus toţi cei care citesc în mod corect Scriptura, ei sunt cei care ascultă de Tatăl, fiind instruiţi de Dumnezeu, conform cu cele prezise de profetul Isaia (Is 54, 13), adică mănâncă Pâinea, care este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. CBL p. 1346-1347). Isus reproşează celor care nu vor să creadă în cuvântul său că nu aparţin Tatălui, fiindcă refuză să creadă şi să cerceteze sensul profund al Scripturii la care se referă profetul Isaia.

Şi noi suntem oameni şi noi suntem frământaţi de problema vieţii şi a credinţei noastre. Putem înlesni accesul la rezolvarea problemelor de viaţă şi credinţă numai printr-o conduită morală bazată pe exersarea virtuţilor comunitare, sau chiar individuale, dacă acestea din urmă pot avea o influenţă asupra comunităţii creştine, care la rândul ei să apară în faţa lumii întregi ca sacramentul lui Cristos.

În lectura a II-a (Ef 4, 30-5, 2), sf. Paul îndeamnă tocmai la practicarea virtuţilor comunitare: Fiţi binevoitori unii faţă de alţii, milostivi, iertându-vă reciproc, după cum Dumnezeu v-a iertat în Cristos. Acest comportament generos din partea lui Dumnezeu este propus credincioşilor ca un model de imitat: Faceţi-vă imitatorii lui Dumnezeu, ca fii preaiubiţi! Deci numai fiind generoşi în caritate unii faţă de alţii îi putem spune lui Dumnezeu Tată. (cf. CBL 1680). Isus, – Pâinea vie coborâtă din cer – este sacramentul generozităţii Tatălui. În măsura în care primim această Pâine, devenim generoşi asemenea Tatălui şi fiecare creştin poate să lucreze la edificarea Bisericii şi la mântuirea lumii întregi, fără să întristeze pe Duhul Sfânt prin ruperea unităţii. Euharistia ne conferă forţa unităţii creştine prin caracterul ei de jertfă. Să ascultăm îndemnul lui Isus şi să o mâncăm zilnic, fiindcă avem de mers, nu la muntele Horeb de pe acest pământ, ci la muntele ceresc, pe care îl vom vedea pe Dumnezeu în realitatea iubirii lui de Tată.

Aşa să fie!

pr. Anton Dancă Ritul latin