Predici

Cine este Isus şi ce vrea de la noi? În lecturile din duminicile trecute Isus ni s-a prezentat ca fiind mai mult decât profet, mai mult decât păstor, iar în ultima duminică l-am văzut în postura de taumaturg – mare făcător de minuni – prin înmulţirea pâinilor; azi Isus însuşi se recomandă: Eu sunt pâinea vieţii. De fapt Învierea glorioasă îi va da dreptate, iar nouă ne cere să-i credem cuvântul.

Lecturile de azi caută să ne dispună pentru a crede, pentru a-l primi în Euharistie şi astfel să-i oferim posibilitatea ca el să reînnoiască şi să păstreze în noi harul său, spre a fi plăcuţi Tatălui, dispunându-l să ne primească în împărăţia sa (cf. Colecta LR), după ce şi noi vom învia prin Pâinea vieţii.

În prima lectură (Ex 16, 2-4. 12-15) întâlnim pedagogia divină pentru redresarea conceptului despre viaţă şi hrană: valori inversate, hrana trecea drept scop şi viaţa drept mijloc. Poporul numeşte viaţă starea de sclavie în care se pare că pâinea şi carnea îi erau drept scop: Când şedeam lângă oalele cu carne şi mâncam pâine pe săturate; numeşte moarte călătoria presărată cu necazuri şi lipsuri.

Este greu pentru Moise să redreseze scara valorilor într-un popor cu o mentalitate destul de primitivă! Este necesară o intervenţie divină şi ea se face simţită: Iată eu voi ploua peste voi pâine din cer. Seara veţi mânca carne şi dimineaţa vă veţi sătura cu pâine.

Apariţia prepeliţelor care, venind din nord şi s-au aşezat în preajma muntelui Sinai, în emigraţia lor spre sud poate fi cu totul naturală, dar în acel moment critic pentru Israel a căpătat o semnificaţie providenţială. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mană, care, conform unor comentatori, ar fi fost un rod al arborelui de tamarisc, un fel de răşină cu seminţe de o valoare nutritivă ridicată (cf. MAC p. 919). Denumirea că este pâine din cer, se datorează faptului că primirea ei este nesperată şi gratuită, este un dar; însă şi o încercare, o acţiune din partea lui Dumnezeu pentru verificarea cunoştinţelor lor religioase: hrana este dată omului ca să cunoască sensul vieţii: Veţi cunoaşte că eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Lecţia se va repeta zilnic: vor strânge mană în fiecare zi, numai pentru o singură zi şi numai într-o singură zi o vor strânge pentru două zile, spre a observa legea sabatului: spre a vedea dacă umblă conform legii mele sau nu; Iahve le va confirma în fapt că Domnul este în mijlocul lor, iar ei vor trebui să confirme în fapt credinţa lor prin păzirea legii spre a căpăta sensul vieţii care vine din cer şi duce la Cer prin acea «hrană misterioasă» care este cuvântul lui Dumnezeu (Dt 8, 25).

Profeţii au învăţat poporul să citească într-un fenomen natural, dar realizat într-o formă excepţională, un semn al prezenţei divine (Dt 8, 3. 16).

Cristos confirmă şi subliniază lecţia prezentată de Vechiul Testament în pustiu şi anume că: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu (Mt 4, 1-4) şi o întăreşte prin hrănirea poporului cu pâinea miraculoasă, pe care o putem numi într-adevăr Pâinea vieţii, fiindcă este înmulţită de Cristos care este Cuvântul lui Dumnezeu. Ca pe vremea lui Moise, aşa şi pe vremea lui Isus, aşa şi azi: oamenii preţuiesc mâncarea şi băutura ca pe un scop al vieţii: Mă căutaţi, nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din acele pâini şi v-aţi săturat, iar viaţa ca pe un mijloc de procurare a plăcerilor, conform sintagmei materialiste Trăieşte-ţi viaţa!.

Ca să înţelegem mai bine faptul redresării valorilor, trebuie să ne transpunem în mentalitatea timpului de atunci la care se referă evanghelistul Ioan. Pâinea vieţii în acel timp avea referinţă la «pomul vieţii» din Paradisul pământesc, simbol al nemuririi de care omul a fost lipsit din cauza păcatului (cf. MAC p. 920). Isus trebuie să confirme că Pâinea vieţii, pe care el a venit să o dea omenirii, este cu adevărat ruptă din «pomul vieţii» din mijlocul Paradisului. Dovada pe care Isus o propune este aceasta: Cei care au mâncat mană în pustiu au murit, dar cine va mânca Pâinea vieţii oferită de Isus va trăi în veci. În acea vreme erau unele speculaţii iudaice referitoare la o mană de tip sapienţial, care Este pregătită pentru vremurile viitoare. Numai cine crede este vrednic să o mănânce. Această mană era legată de sărbătoarea Paştelui, Mesia va veni pentru sărbătoarea Paştelui şi atunci va începe să cadă mană din cer.

Toate aceste speculaţii şi speranţe mesianice vânturare în acea vreme ne luminează destul de bine scena aşa cum ne-o prezintă Ioan. Fiindcă Isus se prezenta poporului ca Mesia, poporul aştepta să vadă coborând mana din cer, fiindcă era în preajma Paştelui.

Replica lui Isus faţă de pretenţiile poporului este axată pe acest punct: speranţele voastre sunt împlinite deja: Eu sunt pâinea după care aţi suspinat. Dar, înainte de a vă oferi rezolvarea definitivă, este necesar de reţinut un lucru destul de important: nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl, dar în realitate ea putea satisface numai foamea sau trebuinţa fizică, biologică, naturală.

Dacă Isus n-ar fi făcut un lucru deosebit decât înmulţirea pâinilor, aşa după cum a înţeles-o poporul, pâinea sa ar fi rămas ca şi mana, la nivelul pâinii «pieritoare» care satisface doar o cerinţă naturală, însă, aşa cum israeliţii în pustiu pentru a beneficia de mană trebuiau să se scoale dis-de-dimineaţă şi s-o culeagă, tot aşa Isus le cere auditorilor săi să creadă în cuvântul său (cf. CBL p. 1343-1344). Acesta este înţelesul cuvântului Procuraţi-vă de mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care vă v-a da-o Fiul omului, căci pe el l-a pecetluit Tatăl, adică Dumnezeu.

Fiul omului este Pâinea vieţii fiindcă el însuşi a căutat această hrană în voinţa Tatălui (In 4, 34), a găsit-o şi a împlinit-o, aşa cum a declarat la Cina de taină (In 17, 4), a mâncat această Pâine euharistică conform voinţei Tatălui care l-a pecetluit devenind Pâinea vieţii prin învierea din morţi, adeverind cuvântul său: Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii.

Dacă am şti să căutăm şi să mâncăm această Pâine, aşa cum a căutat-o şi a mâncat-o Fiul omului, am învia din morţi, adică ne-am detaşa de omul cel vechi, de omul păcatului, era mort şi a înviat (Lc 15, 23) şi despre care vorbeşte sf. Paul în lectura a II-a (Ef 4, 17. 20-24).

Am fi profund materialişti, dacă am crede că Duhul Sfânt, care la- înviat pe Cristos din morţi (Rom 8, 11) ne va învia întocmai cum suntem (cf. CBL p. 1679). Suntem atât de legaţi de omul cel vechi încât pe acesta vrem să-l perpetuăm, pentru acesta ne zbatem zi şi noapte, pentru acesta visăm plinătatea plăcerilor sensibile… Isus vrea să ne îmbrace în omul cel nou, pe care trebuie să-l acceptăm mai întâi prin credinţă în Misterul credinţei, care este Jertfa euharistică, prin care se revarsă în noi toată dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt (Rom 5,5) şi care ne duce la armonia unităţii, premiză absolut necesară pentru învierea de apoi… Mana din pustiu nu era în stare să-i dea omului această nemurire, dar Isus o dă în schimbul credinţei. În Pâinea vieţii aflăm, deci, o referire escatologică: Isus este adevărata viaţă a nemuririi pe care omul şi-a dorit-o chiar din Raiul pământesc şi datorită căreia a fost dus în eroare: Nicidecum nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu (Gen 2, 4-5).

Isus este «pâinea care dă viaţă» mai întâi prin cuvântul său care deschide poarta vieţii veşnice acelora care cred (In 6, 26-51a), apoi prin Trupul şi Sângele său date ca mâncare şi băutură (In 6, 51b-58).

Învăţându-ne rugăciunea «Tatăl nostru», Isus vrea ca chiar sub chipul pâinii de fiecare zi, a pâinii naturale, să vedem acţiunea cuvântului divin care ne dă viaţă pentru viaţa veşnică, fiindcă trebuie s-o bazăm pe rugăciune şi rugăciunea trebuie să pornească din credinţă, altfel rămânem materialişti orbi, limitaţi la specia animală condusă doar de instincte şi incapabilă de o alegere conştientă, responsabilă, de ordin superior prin care să se dispună pentru o viaţă nepieritoare, care, fiind susţinută de o pâine «din cer» nu poate avea altă menire decât să ducă la cer, la ospăţul veşnic. Fără această credinţă rămânem în pustiu.

Numai cine primeşte «darul» cu iubire poate înţelege superioritatea iubirii celui care dăruieşte. Credinţa care lucrează prin caritate (Gal 5, 6) dispune la caritate pentru credinţă în Dumnezeu şi în acest fel Isus s-a dovedit «Începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre» (Evr 12, 2) prin iubire, dovedind-o prin semnele carităţii.

Poporul care n-a înţeles înmulţirea pâinilor ca pe un act de iubire din partea lui Isus, nu s-a putut ridica la nivelul credinţei care angajează pentru caritate, ci a continuat să ceară pentru sine pâinea care menţine fiinţa umană în starea biologică naturală, de animalitate.

Comuniunea vitală începe din iubire, trece în credinţă şi se amplifică prin speranţă. Nu poţi crede în acela pe care nu-l iubeşti.

Semnele săvârşite de Isus au avut şi au menirea să trezească iubirea, de la care se poate trece la încredere, de la încredere se trece la verosimilul extraordinarului şi de aici se ajunge la iubirea obiectului credinţei pe care îl înţelege ca pe un dar al lui Dumnezeu.

Suntem capabili să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul credinţei?.. Dacă da, atunci înseamnă că am înţeles că Isus este pâinea vieţii veşnice, «pâinea coborâtă din cer», Darul lui Dumnezeu.

Să ne rugăm pentru noi şi pentru întreaga Biserică: Fii alături, Doamne, de slujitorii tăi şi arată celor care te imploră bunătatea ta nemărginită; toţi sunt mândri să te recunoască drept Creator şi Cârmuitor: reînnoieşte şi păstrează în toţi harul tău, ca să-ţi fie plăcuţi pururi (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin