Predici

Cine este Isus şi ce vrea?… În ultimele două duminici (a XV-a şi a XVI-a) ne-a răspuns evanghelistul Marcu: Isus este mai mult decât profet şi mai mult decât păstor, Isus este Desăvârşitorul profeţilor şi Păstorul divin; azi ne apare ca taumaturg – făcător de minuni – evident prin înmulţirea pâinilor.

În continuare, la întrebarea Ce vrea de la noi, ne va răspunde evanghelistul Ioan: Isus vrea să ne hrănească şi să ne sature cu Trupul şi cu scump Sângele său.

Interesant este de urmărit în câte feluri a început Isus să pregătească prin semne – pe care evanghelistul Ioan nu le numeşte niciodată minuni, fiindcă numai două minuni există – Euharistia şi pe cei care cred în ea.

În cadrul Liturgiei sacre, Euharistia este numită Misterul credinţei. De fapt numai credinţa poate să-l recunoască pe Dumnezeu prezent sub sfintele specii; simţurile nu percep decât o bucăţică de pâine şi câteva picături de vin. Unii nu sunt înclinaţi să admită nici existenţa lui Dumnezeu transcendent şi nici de cum să-l admită pe Isus Cristos prezent cu trupul, cu sufletul şi cu toată dumnezeirea sa sub speciile atât de limitate şi fragile ale pâinii şi vinului. Pentru a da credibilitate cuvintelor sale că Acesta este trupul meu şi Acesta este sângele meu (LR), Isus a pregătit calea «Misterului pascal» şi «Noul popor al lui Dumnezeu» cu o minuţiozitate divină vrednică de admirat.

Să intrăm mai întâi în conţinutul primei lecturi (2Reg 4, 42-44) care în planul economiei divine prefigurează Euharistia şi pe cei care se vor hrăni cu ea. Specificul lecturii stă în faptul că omul venit din Baal-Salisa oferă lui Elizeu cele douăzeci de pâinişoare din primul rod al grâului său – «primiţiile» – care în fapt aparţineau lui Dumnezeu. Acest dar, rod al muncii omului şi al binecuvântării Cerului, se înmulţeşte şi satură pe cei o sută de oameni (cf. MAC p. 914).

Elizeu crede că ceea ce aparţine lui Dumnezeu şi este oferit cu iubire omului sărac şi flămând poate sătura şi chiar prisosi, fiindcă se bazează pe cuvântul Domnului: Vor mânca şi chiar le va mai rămâne. Probabil din acest fapt s-a născut proverbul: Dar din dar se face rai.

Faptul de a mânca este un lucru atât de esenţial vieţii încât aproape toate religiile au făcut din el un simbol şi l-au însoţit de un rit liturgic: a mânca cu zeii înseamnă a se face părtaşi de viaţa lor. Creştinismul propune mântuirea sub forma unui banchet care este simbolul anticipat al banchetului veşnic (cf. Prov 9, 1-5; Lc 14, 13).

Pâinile înmulţite de Isus erau din orz. Pâinea de orz era hrana săracului (cf. MAC p. 916). Pâinile de orz au fost înmulţine, nu atât ca omul să se recunoască sărac în faţa lui Dumnezeu, cât mai ales ca să i se deschidă ochii spre cei săraci şi să-i vadă aşa cum îi vede Dumnezeu în iubirea sa. De fapt Euharistia este aceea care face ca Biserica lui Cristos să fie săracă asemenea lui, ca să fie belşug pentru săraci (Ps 21, 27). Este adevărat: în măsura în care cresc vocaţiile la preoţie şi chemările la viaţa consacrată prin care tot mai multe persoane aleg sărăcia pentru a confirma iubirea faţă de Isus euharisticul, creşte şi caritatea faţă de cei săraci, bolnavi, handicapaţi, bătrâni etc.

Problema foamei din lume este, cu toată siguranţa, una dintre cele mai îngrijorătoare ale timpului nostru. Dezechilibrul economic dintre naţiunile bogate şi sărace continuă să înregistreze proporţii îngrijorătoare. Ne întrebăm dacă Biserica în această problemă are ceva de făcut, în afară de datoria ei de a aminti credincioşilor obligaţiile individuale şi colective. Dar mai întâi, suntem noi înşine convinşi că Biserica suntem noi?.. Isus a săturat în concret pe cei înfometaţi. Pâinea, pe care el o dă, nu este numai un simbol al Euharistiei, ci este o angajare pe care trebuie s-o continue toţi. Iubirea săracilor, ca şi cea a duşmanilor, este testul prin excelenţă al carităţii noastre creştine. În realitate aceasta este minunea pregătită de Isus prin înmulţirea pâinilor: înmulţirea celor chemaţi să devină semn al adevărului propovăduit de Cristos: Acesta este trupul meu – Biserica săracă.

Evanghelistul Ioan nu specifică nici ora şi nici ziua când Isus a înmulţit pâinile, ci spune doar că era în preajma Paştelui. Menţiunea aceasta nu-i numai o indicaţie cronologică, ci mai ales o aluzie la adevăratul Paşte la care Isus va fi sacrificat drept miel pascal pentru eliberarea lumii de sub stăpânirea păcatului.

Cerând lui Filip o explicaţie despre felul cum s-ar putea rezolva problema hranei, Ioan notează superioritatea cunoaşterii minunate a lui Isus care ştia ceea ce avea să facă, precum a ştiut cum îşi va pregăti Cina de taină când îi va trimite pe cei doi ucenici şi le spune exact cum vor găsi pe omul cu ulciorul cu apă, ce să-i ceară, precum şi promptitudinea aceluia (cf. Mc 14, 13-16).

Prin împărţirea pâinilor făcută numai de Isus, el a voit să aibă un contact personal cu fiecare. Faptul este miraculos, fiindcă a da pâine la atâta lume, evanghelistul Matei spune că erau peste cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii (14, 13-21), depăşeşte puterile unui singur om. Acest fapt este un semn că prin Euharistie Isus vrea să aibă un contact personal cu fiecare. Oferind pâinea miraculoasă, Isus se oferă pe sine fiindcă împarte rodul atotputerniciei sale care poartă în sine sensul vieţii, dar, nefiind consacrată, cei care au mâncat-o, au simţit puterea regalităţii lui, însă fără să o înţeleagă perfect, ceea ce l-a determinat pe Isus să se ascundă din privirea lor. Numai Pâinea euharistizată dă adevăratul sens al regalităţii, adică al învierii şi al vieţii veşnice.

Adunarea firimiturilor în douăsprezece coşuri constituie o întreită aluzie de pregătire: una la cei doisprezece apostoli care vor avea misiunea de a aduna pe toţi oamenii ca să nu se piardă nici unul dintre cei pe care mi i-ai dat, după dorinţa lui Isus (In 11, 52; 17, 12); a doua vrea să spună că misiunea ucenicilor va fi de a împărţi păgânilor Firimiturile care cad de pa masa stăpânilor (Mt 15, 27), fiindcă şi aceştia sunt rânduiţi de Dumnezeu ca prin credinţa în Cristos să primească moştenirea şi să participe la ospăţul veşnic; şi a treia este aluzia la drojdia euharistică, amintită de o tradiţie siro-orientală: de la o liturghie va fi păstrată o fărâmă din Pâinea euharistiei pentru liturghia următoare ca drojdie. Legenda spune că sf. Ioan ar fi păstrat o bucăţică din pâinea sfinţită de Isus la ultima Cină şi, apoi, ar fi folosit-o, în timpul primei sale liturghii în prezenţa Maicii Domnului. Sensul legendei şi al simbolismului sunt clare: Euharistia este sfinţirea unităţii fie între locuri diferite, fie de-a lungul secolelor (cf. Tomás Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 151).

Acceptarea unui adevăr înseamnă şi acceptarea consecinţelor lui pentru viaţa de fiecare zi.

Acum, dacă este adevărat că prin Euharistie fiecare creştin devine un om nou în Cristos, consecinţa cea mai logică este că trăirea demnă a propriei vocaţii cere căutarea unităţii, chiar dacă se reduce la «coşul cu firimituri».

Creştinul, aşa cum îl descrie sf. Paul în lectura a II-a (Ef 4, 1-6) apare ca omul care are pasiunea pentru unitate (cf. MAC p. 1915), datorită chemării primite cu dublu sens: chemarea din partea lui Dumnezeu – klesis – şi realizarea comunitar-eclezială, care în concepţia sf. Paul constituie ecclesia, adică adunarea celor chemaţi. Prin botez creştinul se naşte pentru Trupul mistic al lui Critos; prin sf. Mir se întăreşte cu Duhul Sfânt pentru apărarea credinţei; prin Euharistie creşte şi face ca Biserica să se afirme ca semn al carităţii printre popoarele pe care le conduce la Tatăl: un singur Dumnezeu Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, acţionează prin toţi şi este prezent în toţi (cf. CBL p. 1676-1677).

Creştinii trebuie să se forţeze în a păstra unirea în Duhul Sfânt care le-a fost dat spre a se suporta reciproc realizând legătura păcii, fiindcă Pâinea care îndumnezeieşte nu poate duce decât la unitate cu sine, cu aproapele şi cu Dumnezeu, ba chiar şi cu întreg Cosmosul.

Dacă Dumnezeu din veşnicie ne-a pregătit hrana cerească, dacă Isus însuşi ni s-a dat ca hrană şi băutură după ce atât de minuţios a pregătit acest dar, nu se cuvine să ne pregătim şi noi cu toată atenţia pentru primirea sfintei Împărtăşanii?.. Nu se cuvine ca atunci când cerem de atâtea ori pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, să avem în vedere şi Pâinea care dă viaţă veşnică?

În preajma Paştelui nostru de azi, memorialul morţii şi Învierii lui Isus de pe altar, să-i adresăm ruga noastră smerită: Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin