Predici

În duminica trecută (a XV-a) Isus ni s-a revelat ca profet şi chiar mai mult: desăvârşitorul profeţilor. Azi Isus ni se revelează ca păstor şi chiar mai mult, ca Rege al regilor şi desăvârşitorul păstorilor.

Ce este un păstor? Nu avem trebuinţă de dicţionar, ci de ochi spre a-l vedea pe acela care merge în fruntea oilor. În Liturgia cuvântului de azi sensul este figurativ; aici este vorba de acela care stă în fruntea unei comunităţi umane.

Conform învăţăturii Vechiului Testament, păstorul este – sau mai bine zis ar trebui să fie – un om foarte capabil să-şi apere turma împotriva fiarelor sălbatice (1Sam 17, 34-37) şi a hoţilor; este total dăruit turmei sale, cunoscându-şi fiecare oaie în parte, îngrijindu-se de sănătatea lor, purtându-le chiar în braţe (Is 40, 11), iubindu-le cu gingăşie atât pe cele sănătoase cât şi pe cele bolnave ca pe o fiică (2Sam 12, 3). Autroritatea lui trebuie să fie indiscutabilă, bazată pe devotament şi iubire (cf. MAC p. 906).

Aşa şi-a dorit fiecare popor păstorul; dar, din păcate, lucrurile n-au stat întocmai, fiindcă puterea rău folosită devine drog şi pe mulţi conducători laici şi chiar religioşi îi înstrăinează de misiunea lor, uitând că orice putere vine numai de la Dumnezeu, vine de sus (In 19,11), şi folosesc darul spre a-şi câştiga onoruri, bogăţii şi plăceri.

Israeliţii au cerut lui Samuel un rege ca toţi regii popoarelor înconjurătoare. Profetul este nemulţumit de iniţiativa lor, deoarece ştia că nu ştiu ce cer, fiindcă un rege, un păstor, afară de Iachwe, este supus erorilor faţă de supuşi; dar le împlineşte dorinţa, după ce a cunoscut permisiunea lui Dumnezeu (1Sam 8, 5-7). Primul rege a fost Saul, al doilea a fost David, al treilea a fost Solomon, care n-au fost fără de păcat, dar urmaşii lor, începând cu Roboam şi Iaroboam (1Rg 12, 1-24), au depăşit orice limită a răutăţii, rupând regatul în două părţi antagoniste care vor duce la multe războaie fratricide. Alegerea oamenilor se dovedeşte falimentară.

Viziunea lui Ieremia (Lectura I-a: 23, 1-6) şi prezicerile sale nefaste erau pe punctul de a se împlini. Sunt ultimii ani ai lui Sedecia. Ierusalimul este deja asediat. Fiindcă încrederea şi speranţa erau necesare în acele momente tragice, când totul părea pierdut, Ieremia face o prezicere atât de mare şi uimitoare încât unii exegeţi, cam extremişti ce-i drept, o consideră drept singurul oracol mesianic al profetului.

Începe cu un Vai de ameninţare la adresa regilor şi a poporului dus la idolatrie şi ameninţat de exil. De acum încolo numai Iachwe se va îngriji de poporul său, de acel rest rămas credincios şi-i va da un păstor adevărat care să-l călăuzească pe calea prudenţei şi a dreptăţii izvorâte din iubire. O mlădiţă ridicată de Iahve va instaura adevărata teocraţie în care Iahve singur va fi adevăratul “Domn” şi poporul, Iuda şi Israelul reunite, se vor bucura de adevărata pace. Va fi restaurată dinastia davidică, nu atât pe baze politice, pe înţelegeri provenite din extern: legi, comerţ, cultură, cât mai ales pe bază religioasă şi morală, pe o alianţă liberă, conştientă, responsabilă, pornită din intern, prin care caritatea să învingă lăcomia de onoruri, averi şi plăceri, egoismul să fie învins, fiindcă numai “Iahve singur va fi dreptatea noastră.

În Cristos realitatea a depăşit infinit prezicerile lui Ieremia, deoarece Iahve a devenit Emanuel, Dumnezeu cu noi (cf. CBL p. 664-665).

Iată cum ni-l prezintă evanghelistul Marcu pe acest Păstor divin! După ce Isus i-a înzestrat pe ucenicii săi cu taina cuvântului său şi cu darul de a face minuni, aceştia au plecat şi au împlinit tot ceea ce li s-a încredinţat; apoi s-au întors şi i-au povestit tot ce au făcut. Isus i-a ascultat şi s-a bucurat.

Ne aflăm pentru prima dată în faţa unei vizite Ad Limina a acelora care aveau responsabilitate asupra Bisericii. (Episcopii până azi sunt ţinuţi să facă această vizită în mod periodic şi să prezinte în scris starea poporului păstorit de ei). Ca ucenicii să nu se mândrească cu rezultatele obţinute, Isus vrea să-i ducă într-un loc retras spre a se odihni puţin, fiindcă mult mai multe sunt cele de făcut decât cele care au fost făcute.

Ucenicii veniţi la Isus n-au prezentat situaţii scrise, ci au atras după ei mulţimi de oameni dornici să-l cunoască în persoană. Orice predică rămâne zadarnică, dacă nu se înlesneşte credinciosului întâlnirea personală cu Isus şi orice ascultare a predicii rămâne zadarnică, dacă omul nu porneşte în căutarea Mântuitorului aflat în acel loc retras din Taina euharistică.

Isus i-a învăţat multe, în primul rând pe ucenici prin exemplul său, ca atunci când văd omul necăjit, flămând, bolnav, dezorientat de păcate etc, să le fie milă, să-l iubească, să se jertfească, să renunţe chiar la odihna meritată spre a-l ajuta. Astfel vor conduce din intern prin puterea Duhului Sfânt şi nu ca acei conducători de popoare care păstoresc cu bâta (cf. Mt 20, 25-28). Orice preot şi episcop este sfinţit mai întâi diacon, ca să slujească prin smerenie şi iubire. Biserica occidentală sfinţeşte preoţi numai pe acei care se hotărăsc să rămână celibi pentru o mai bună disponibilitate în slujba fraţilor conform exemplului dat de Cristos (cf. MAC p. 906-907).

În lectura a II-a (Ef.3, 13-18) sf. Paul îl numeşte pe Isus pacea noastră, adică el singur ne oferă din intern garanţia că aparţinem lui Dumnezeu şi puterea necesară spre a ne putea desfăşura activitatea specifică.

Scrisoarea către efeseni pe drept a fost numită Magna charta libertatum - (Marea carte a libertăţii) – sau a ecumenismului creştin, în care sf. Paul aminteşte de faptul că el însuşi a fost constrâns să trăiască în iudaism ca într-un ghetou relogios şi naţionalist, în care se propovăduia dispreţul şi ura faţă de păgâni, consideraţi drept cei de departe, îndepărtaţi de Dumnezeu şi de poporul său. Despre acest ghetou, acestă redută considerată inexpugnabilă, după cum reiese dintr-un document iudaic – Scrisoarea lui Arsite – se spune cu emfază: Legislatorul nostru înţelept, ţinând cont de toate particularităţile, înzestrat de Dumnezeu cu cunoaşterea tuturor lucrurilor, ne-a înconjurat cu un gard de netrecut, ca nu cumva să ne amestecăm în ceva cu vreun alt popor, spre a rămâne necontaminaţi în trup şi suflet, liberi de falsele opinii şi adorând pe singurul şi adevăratul Dumnezeu superior întregii creaţii. Ceva mai înainte Ariste spune că «acest gard de netrecut» era construit din purificările referitoare la mâncăruri, băuturi, contacte, la cele auzite şi la cele văzute. Acest «gard», numit de sf. Paul drept zidul despărţitor dintre evrei şi păgâni a fost distrus prin moartea lui Cristos, dând o lovitură mortală legalismului îngust. De acum încolo nu mai este permis de stabilit vreo discriminare între oameni: toate naţionalismele religioase şi toate religiile naţionaliste vor trebui considerate adevărate sacrilegii, fiindcă nu mai există decât un singur om nou şi toţi împreună sunt chemaţi să fie concetăţeni şi oasepeţi ai aceleiaşi case a lui Dumnezeu (cf. CBL p. 1672-1673). Mai presus de toate este dragostea lui Dumnezeu care a creat toate şi pe aceasta trebuie s-o punem între noi toţi, deoarece ea este legătura desăvârşită, ca pacea lui Cristos să domnească în toate inimile, fiindcă la aceasta am fost chemaţi de iubirea divină din veşnicie ca să fim un singur Trup (Col 3, 14-15). Dragostea din inimi este Duhul Sfânt; pacea este Cristos Domnul nostru; unitatea este în Tatăl ceresc la care ne conduce Cristos însuşi prin Duhul Sfânt.

Poate cineva realiza ceva mai mult, mai sfânt şi mai plin de fericire?

Numai Cristos singur este Păstorul divin, Emanuel – Dumnezeu cu noi.

Ca toţi să ne găsim pacea în Cristos, să ne înălţăm ruga smerită cu intreaga Biserică: Priveşte cu îndurare, Domane, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să străruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale (LR), mai ales în porunca iubirii care le cuprinde pe toate, fiindcă numai prin credinţă, speranţă şi iubire putem simţi că Isus este Păstorul divin şi Rgele regilor. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin