Predici

Isus, în calitatea sa de Fiu al omului şi trimis al Tatălui, este profet. A fost prezis că va fi profet. Moise spunea poporului: Profet ca şi mine va ridica Domnul Dumnezeul tău din mijlocul fraţilor tăi; pe acela să-l ascultaţi (Dt 18, 15). Isus însuşi se recunoaşte profet dispreţuit de concetăţenii săi (Mt 13, 57; Mc 6, 3-4; In 4, 44). Poporul îl recunoaşte profet (Mt 21, 46; Mc 12, 12; Lc 20, 19). Inspirat de Tatăl ceresc Petru recunoaşte că Isus este mai mult decât profet şi primeşte aprobarea din partea Mântuitorului (Mt 16, 16), conformând că el a venit să desăvârşească Legea şi profeţii (Mt 5, 17).

Ce este profetul sau prorocul?

Un dicţionar dă două definiţii: Ales al lui Dumnezeu, înzestrat cu darul de a desluşi cele necunoscute sau neînţelese şi de a prevedea (a proroci, a profeţi) viitorul. A doua definiţie mi se pare mai exactă: Profetul este mijlocitorul între Dumnezeu şi om; el este inspirat de Dumnezeu şi vorbeşte în numele Acestuia” (Radu CIOBANU, Mic dicţionar de cultură religioasă, Ed.Helicon, Timişoara 1994, p. 201).

Ca să înţelegem mai bine misiunea profetică a lui Isus, Liturgia cuvântului de azi ne propune ca model de profet pe Amos (7, 12-15). Amos nu este, ca Amasia, un profet făcut la comandă de oameni şi plătit de rege, el este ales de Dumnezeu şi prin urmare este liber de legăturile omeneşti; singura lui legătură este adevărul şi fidelitatea faţă de Dumnezeu care l-a ales. Amos apare ca un om dezrădăcinat din lumea sa şi chiar din sine însuşi şi total dispus să vestească un cuvânt care nu este al său, ci al lui Dumnezeu (cf. MAC p.900). Isus apare şi mai mult. Fragmentul ne relatează întâlnirea dintre Amasia şi Amos. Predica lui Amos a avut menirea să trezească conştiinţele adormite ale claselor conducătoare. Amasia, marele preot al sanctuarului regal din Betel («Casa lui Dumnezeu»), se simte apăsat de denunţurile şi ameninţările lui Amos. Şi, fiind în slujba regelui, îi trimite acestuia o relatare răstălmăcită despre activitatea lui Amos: că atacă pe rege în predicile sale şi incită poporul la răscoală. Opt secole mai târziu, aceeaşi acuză falsă se va aduce şi împotriva lui Isus.

Fără să mai aştepte reacţia şi răspunsul regelui, Amasia ia iniţiativa să-l alunge pe Amos: Pleacă, văzătorule!, insultându-l că şi el este profet cu slujbă şi fiu de profet. Amos se apără: Nu sunt profet şi nici fiu de profet. Ce a voit să-i spună? Încă de pe vremea lui Samuel, fenomenul profetismului era o realitate în Israel. Ilie şi Elizeu au avut ucenicii lor ducând viaţă comună şi erau ferm hotărâţi să trăiască postulatele iachwiste cât mai coret. Cu timpul aceste comunităţi au degenerat fiindcă mulţi pierde vară s-au strecurat în rândul lor numai ca să-şi asigure traiul şi să nu facă nimic. Amasia îl învinuieşte pe Amos că este pierdevară, care o face doar pe profetul. Ca să-l convingă pe Amasia că nu este fiu de profet, un pierde vară, îi spune că: Domnul m-a luat, m-a scos de la munca mea şi mi-a spus: Mergi, proroceşte poporului meu Israel! Am venit; am spus ceea ce mi-a încredinţat şi iată mă întorc la munca câmpului, la păzitul oilor şi la culesul sicomorelor. Deci n-am nici un interes să o fac pe profetul.

Nici Amasia, nici regle şi nici poporul nu l-au ascultat şi nu s-au convertit. Dar ceea ce a spus Amos s-a împlinit: Amasia moare după şase luni; în anul 734 Tegla-Falasar al III-lea cucereşte Israelul şi duce cu sine pe primii deportaţi în sclăvie, apoi în 724 cade definitiv şi Samaria şi cu ea regatul de nord sub Sargon al II-lea (cf. CBL p. 772).

Isus se prezentase în patria sa, la Nazaret, ca profet. Ai săi nu l-au primit. Isus le spune cu regret: Nu se află profet dispreţuit decât în însăşi patria sa, printre rudele sale şi în casa sa (Mc 6, 4). Isus nu se descurajează; îşi asociază pe ucenicii săi şi îi trimite să ducă oamenilor Vestea cea bună pe care el însuşi a primit-o de la Tatăl. Această primă trimitere în misiune este prefaţa trimiterii finale, desăvârşite prin moarte şi înviere: Precum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi (In 20, 21), Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt (Mt 28, 19). La această primă trimitere, Isus, în calitate de profet – trimis al Tatălui – dar mai mult decât profet – Fiu al Tatălui – dă ucenicilor săi putere asupra duhurilor necurate, ca pe cei înstrăinaţi prin păcat de duhurile necurate să-i aducă la demnitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Îi trimite doi câte doi arătând că mesajul său are un conţinut comunitar, nu este vorba de o iniţiere secretă şi nici de un triumfalism misionar, de aceea ucenicii trebuie să ducă cu sine numai strictul necesar, ca să nu apară ca persoane importante în sine, ci în mesajul lor care nu trebuie compromis de orgoliul personal, de interese materiale şi mai cu seamă să nu existe pericolul de a nu respecta libertatea umană, chiar când cineva s-ar opune planului divin. Vestea cea bună va putea fi numai oferită, niciodată impusă.(cf. CBL p. 1048). Fiindcă întotdeauna va fi adevărat că numai ceea ce se acceptă responsabil, conştient şi liber, constituie începutul generării filiaţiunii divine mai presus de filiaţiunea naturală.

Dar ce se va întâmpla cu cei care nu vor să primească vestea cea bună? Vor fi judecaţi şi condamnaţi mai rău decât cei din Sodoma şi Gomora (Mt 10, 15).

Rezultatul misiunii profetice a lui Isus şi a ucenicilor săi ne este descris mai precis de lectura a II-a (Ef 1, 3-14) în care sf. Paul arată clar că Biserica este noul popor al lui Dumnezeu. Ea s-a realizat după un plan din vechime al lui Dumnezeu, după o dorinţă divină anterioară chiar creaţiei lumii. Biserica, după planul prestabilit de Dumnezeu, este un spaţiu în care oamenii devin fiii săi adoptivi. Isus Cristos este Fiul natural care, prin încorporarea credincioşilor în persoana sa, îi transformă în fii adoptivi ai Tatălui său. Biserica lui Isus, Trupul său mistic, este – şi trebuie să fie – noul popor al lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, Israelul a fost poporul lui Dumnezeu fiindcă l-a răscumpărat de sub puterile lumeşti care îl asupreau. Prin Isus Cristos nu se mai pune problema răscumpărării unui anumit popor de pe o anumită bucată de pământ, ci a întregii omeniri; şi nici de sub stăpânirea unui anumit tiran plămădit din carne şi oase menite putrezirii, ci de sub tirania păcatului, adică a aceluia care împiedică omenirea să se realizeze ca un singur popor conform planului divin dintru început. Biserica este platforma de pe care se poate lua această direcţie spre unirea universală geografică şi istorică a omenirii, fiindcă aceasta este ţinta misterului Tatălui ceresc: să reunească toate în Cristos. Biserica are misiunea de a proclama cu smerenie oamenilor acest «mister» de gravitaţie creştină în istorie. Ritmul bătăilor inimii lui Dumnezeu în istorie îl poate percepe numai acela care are urechea credinţei deschisă la cuvântul lui Cristos, numai acesta va deveni moştenitorul Împărăţiei (cf. CBL p. 1666-1667).

Vedeţi pentru ce omul de reavioinţă va fi judecat mai aspru decât Sodoma şi Gomora?

În sânul Bisericii fiecare creştin este chemat să fie profet. Şi am spus: ceea ce se cere de la un profet este de a se dezbrăca de sine însuşi, de a nu pune cont pe propriile capacităţi sau spirit de iniţiativă spre a se face mesaj, un mesaj a cărui iniţiativă aparţine numai lui Dumnezeu. Creştinul este chemat să colaboreze la construirea unei istorii care are drept ţel întâlnirea cu Tatăl. Incapacitatea omului, datorită păcatului, este remediată de răscumpărarea adusă de Cristos prin sângele său. Darul Duhului Sfânt de la Botez devine garanţia, certitudinea mersului sigur spre o unificare cosmică într-o comuniune trinitară: Dumnezeu, om şi natură.

Îmbogăţind cu câteva elemente din predică rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii, o vom spune în forma următoare: Dumnezeule, tu ne arăţi nouă, celor rătăciţi din cauza păcatelor noastre, lumina adevărului, ca să ne putem întoarce pe calea ta; dă-ne tuturor celor botezaţi şi care purtăm numele de creştin putere asupra spiritelor necurate, aşa cum Isus a dat ucenicilor săi, ca să putem înlătura tot ceea ce se împotiveşte intrării noastre în împărăţia ta şi de a împlini ceea ce ne cere misiunea profetică pe care ne-ai încredinţat-o în această lume. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin