Predici

Un discurs supărător

Când într-o predică apare termenul de “lege”, cu sau fără majuscule, cineva simte aceeaşi neplăcere pe care o observă atunci când aude vorbindu-se despre bani. “Suntem aici”, comentează din vârful buzelor. Moise, în predica sa pasionată, care parcurge majoritatea paginilor din Deuteronom, nu ezită să scoată în continuu “norme şi legi”, şi nu pare că ascultătorii săi ar protesta (cât priveşte observarea, vai, aceasta este o altă treabă). Mai mult, Evreii se simt orgolioşi tocmai din motivul Legii pe care au primit-o ca dar din partea Domnului (ar fi suficient să citim acel cântec minunat de laudă reprezentat de Psalmul 119), şi care punea temelia superiorităţii lor faţă de celelalte popoare. Dar să vedem să subliniem, în cheie de actualitate, unele puncte, considerând şi celelalte două lecturi.

1 – Legea, izvor de viaţă. Moise nu vorbeşte de “promulgare”, ci de “învăţarea” Legii: “Ascultă normele şi legile pe care eu te învăţ”. Nu este atât o chestiune de a impune, ci de a face să înţeleagă. Nu suntem pe terenul codicelui, ci al înţelepciunii. Legea, astfel, devine instruire, şi deci izvor de viaţă, ca înţelepciunea. Poruncile Domnului, departe de a complica viaţa, de a o mortifica, de a o limita, o favorizează, îi asigură o posibilitate de dezvoltare, înserând-o în planul lui Dumnezeu. Moise vrea mai ales să-i facă să înţeleagă că acele “norme şi legi” coincid cu binele nostru adevărat.

2 – Intangibilitatea. “Să nu adăugaţi nimic la ceea ce eu vă poruncesc şi nu scoateţi nimic din ea”. Sunt semnalate două ispite veşnice din partea omului: a sustrage, a atenua, a elimina ceea ce este neplăcut; a adăuga, abuziv, o cantitate de prescripţii suplimentare şi minuţioase, făcând ca Legea să piardă caracterul său de universalitate şi făcând-o de nerecunoscut faţă de intenţia Legislatorului. În amândouă cazurile omul se descoperă substanţial neascultător, pentru că se substituie lui Dumnezeu manevrând arbitrar Legea sa. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să menţină legate cele două aspecte de seriozitate şi simplicitate.

3 – Esenţialitatea. Isus, din partea sa, denunţă un alt abuz: “Neglijând porunca lui Dumnezeu, voi observaţi tradiţiile oamenilor”. Se determină astfel, inevitabil, confuzia. Totul este pus pe acelaşi plan. Mai mult, adesea obiceiurile, interpretările oamenilor se termină prin a deveni mai importante şi obligatorii decât porunca lui Dumnezeu, şi oricum o întunecă. Se face o mutare periculoasă. Este abandonat centrul, neglijat conţinutul esenţial al mesajului, şi se pune în zonele periferice, atenţia este capturată de elemente marginale, se apără cu îndârjire poziţii irelevante. A fi creştini se identifică cu un punct particular al moralei, care devine predominantă, chiar şi obsesivă, şi se termină în a pune pe al doilea plan exigenţele cele mai radicale ale credinţei.

Semnul de recunoaştere al discipolului şi al comunităţii credincioşilor, stabilit de Cristos, este substituit cu devize abuzive (şi, în ciuda aparenţelor, destul de puţin angajante). Specificul creştin se multiplică şi se diluează într-o serie greşită de manifestări, care practic îl anulează. Marele fluviu se pierde, alunecă în mii de meandre, râuri, golfuri şi bălţi, invadează teritorii discutabile, de aceea devine extrem de dificil de recunoscut, trebuie urmat marele curent. În fond, este ca şi cum Cristos i-ar mustra pe farisei: “Sunteţi foarte abili în a face… altceva”. Dacă ne gândim bine, chiar şi acea tendinţă exasperată se referă la categoria purului şi a impurului, reintră în această tendinţă a omului de a face “altceva”, de a face totul, cu excepţia a ceea ce vrea cu adevărat Domnul.

4 – Elementul neprevăzut. În perspectiva biblică, atenţionarea lui Iacob (lectura a doua), raportul cu Cuvântul se defineşte prin două atitudini complementare: a asculta şi a practica. “Să fiţi dintre aceia care pun în practică cuvântul şi nu numai ascultători, înşelându-vă pe voi înşivă”. Noi reuşim să ne înşelăm pe noi înşine inserând un al treilea element: a examina. De aceea, împreună cu ascultarea şi practica (şi aproape totdeauna pe seama lor) am introdus vorbăria mai mult sau mai puţin doctă, divagaţiile mai mult sau mai puţin pertinente. Am devenit specialişti în interpretare, punctualizare, discutare, comentare, analizare, studiere, cernere, explicare. Învăluim Cuvântul lui Dumnezeu în mlaştina cuvintelor noastre. În loc să-l luăm în serios, spunem cuvinte în jurul Cuvântului. În loc să ascultăm (sau să citim) Cuvântul, ascultăm (sau citim) ceea ce “experţii” spun despre Cuvânt. Dumnezeu ne vorbeşte şi noi ne preocupăm de ceea ce se gândesc despre el alţii.

5 – Avantaje şi riscuri ale apropierii. “Care naţiune mare are divinitatea aşa de aproape de sine, aşa cum Domnul Dumnezeul nostru este aproape de noi ori de câte ori îl chemăm?” Toţi pretindem să-l simţim pe Dumnezeu aproape când este vorba de a-I cere ceva. Dar preferăm să nu-l simţim aproape când El ne cere ceva.

6 – Înlăturaţi “ismele”, dar fără a elimina Legea. De acord cu deformările legalismului, juridismului, ale cazuisticii, ale ritualismului. De acord cu riscul formalismului, prin care se observă mai mult aspectele exterioare, aparenţele, decât substanţa; comportamentele cât şi convingerile profunde; faţada decât interiorul casei. Să înlăturăm şi toate “ismele”, începând cu fariseismul, care reprezintă mereu o degenerare. Dar o dată denunţate şi eliminate “ismele”, trebuie să încheiem cont cu Legea lui Dumnezeu. Fariseii observanţi – şi nu toţi îmbrăcau caricatura fariseismului – încheiau acele conturi cu Dumnezeu. Sunt dintre aceia care fac să treacă prin contrabandă produse care nu au nimic în comun cu Evanghelia. Dar sunt şi dintre aceia care fac să dispară Legea lui Cristos. Fariseii curăţau exteriorul farfuriei şi al paharului (Mt 23,25). Dar cineva, astăzi, fără să îndepărteze murdăria şi “jaful” care este înăuntru, nu se preocupă deloc nici de faptul de a lăsa pe margine amprentele unsuroase. Desigur, trebuie să distingem între formă şi substanţă. Dar când lipsesc atât substanţa cât şi formele?

7 – Apropo de conştiinţă. Isus raportează totul la “înăuntrul” omului, adică la inima sa. Astăzi am prefera să apelăm la conştiinţă, ca “loc” al alegerilor decisive, al orientării globale care trebuie dată existenţei noastre. Totuşi ar fi oportun să punem întrebarea: care conştiinţă? Conştiinţa, de fapt, nu este un izvor necontaminat, şi nici un mecanism perfect funcţional. Trebuie să recunoaştem că dacă legea se poate degenera, şi conştiinţa se poate corupe. Aşa cum nu trebuie absolutizată legea, tot astfel nu trebuie să considerăm conştiinţa ca un absolut. Obiectivităţii şi stricteţii reci a legii poate să corespundă “subiectivismul impenitent” al unei conştiinţe exaltate prin ea însăşi, sustrasă oricărui control, dincolo de orice verificare şi confruntare.

Trebuie să recunoaştem că în mulţi indivizi conştiinţa nu s-a dezvoltat, a rămas într-un stadiu adolescentin, şi deci nu este în stare să înfrunte cu seriozitatea cerută problemele vârstei adulte. Să înlăturăm orice iluzie. Conştiinţa nu se conservă în stare pură (şi nici nu se naşte “imaculată”). Ea absoarbe germenii mentalităţii curente, ale modei, ale unei formaţii sigure, ale diferitelor obiceiuri. Conştiinţa trebuie curăţită în continuu şi, mai ales, să crească. Mi se pare deci destul de oportună notaţia lui Iacob (lectura a doua): “Primiţi cu docilitate cuvântul care a fost semănat în voi şi care poate salva sufletele voastre”. Cuvântul nu este depozitat în noi ca o pagină care nu se poate modifica, şi nici ca o piatră. Cuvântul nu este cristalizat, ci viu. Este o sămânţă care încolţeşte, se dezvoltă, nu un trup mumificat.

Prin meditaţie, înrădăcinarea în diferite situaţii, impactul cu diverse evenimente ale istoriei – inclusiv cea personală – dobândeşte sensuri mereu noi. Cuvântul are nevoie de acel laborator privilegiat care este conştiinţa. Dar şi conştiinţa are nevoie de Cuvânt pentru a funcţiona corect. Aşa cum omul este în devenire, tot aşa şi conştiinţa este în devenire. Nu este omologată o dată pentru totdeauna. Este “făcută”, corectată, rectificată în continuare. Se spune, obişnuit: “judecata fără apel a conştiinţei”. Uitând că, la rândul ei, conştiinţa este judecată de Cuvântul lui Dumnezeu.

8 – Contactul cu aproapele purifică mâinile. Este încă o instanţă la care conştiinţa trebuie să facă referire: omul. În special cel sărac, acela care nu contează, persoana care suferă, cel asuprit, victima abuzurilor. Iacob indică două categorii sociale “slabi” din timpul său: orfanii şi văduvele. Astăzi putem să adăugăm pe bătrâni, negrii, emigranţii, în sfârşit nenumărate feluri de discriminaţi şi respinşi. Rămâne oricum faptul că eu sunt ascultător faţă de lege în măsura în care o practic în favoarea celui respins, abandonat. Eu acţionez “conform conştiinţei” când mă las condus de inimă.

Conştiinţa mea este “luminată” când primeşte lumina din nevoia altuia. Conştiinţa mea este “pură” (Religia pură şi fără pată în faţa lui Dumnezeu…”) atunci când accept să-mi murdăresc mâinile pentru “a veni în ajutor” celor aflaţi în dificultate. Mă apropiu de Dumnezeu numai când am curajul de a nu mă îndepărta de aproapele meu. Fariseilor le era frică să se contamineze de anumite persoane. Creştinul ştie că numai contactul cu mizeria îl face “prezentabil” în faţa lui Dumnezeu. Dacă preotul şi levitul ar fi avut curajul să “se murdărească” apropiindu-se de cel rănit, ar fi fost în stare apoi să celebreze un cult “pur”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin