Predici

Obligaţi să aleagă

Marea adunare de la Sichem şi marele discurs în sinagoga din Cafarnaum au aceeaşi finalitate obligatorie: este vorba de a lua o hotărâre, să facă o alegere precisă. Atât Iozue cât şi Isus (practic acelaşi nume) cer ca să ia o poziţie clară, să iasă afară, să declare public: “Dacă nu vă place să slujiţi Domnului, spuneţi astăzi pe cine vreţi să-l slujiţi…” “Poate şi voi vreţi să plecaţi?” Dumnezeu sau idolii. Cuvântul sau cuvintele. “Limbajul dur” sau soluţii de comoditate.

Desigur, noi am prefera să stăm într-o zonă neutră, Să trândăvim într-o ţară a nimănui. Să comentăm, să interpretăm, să ne pierdem timpul în jurul “limbajului dur”. Să ne implicăm, dar nu prea mult. Să facem să stea împreună, să adoptăm o soluţie de compromis. Suntem specialişti în a împăca realităţi inconciliabile. Dacă ar fi după noi, am alege să nu alegem, am hotărî să amânăm orice hotărâre. Dar nu se pot evita anumite scadenţe. Trebuie să aruncăm masca şi să spunem de ce parte suntem. Credinţa este compromiţătoare. Deci, nu este scăpare, se impune o alegere, trebuie să ne decidem. Dar pentru ce? În baza cărui lucru? După ce criterii?

1 – Dumnezeu a dat o bună dovadă…

Poporul lui Israel este conştient de ceea ce Jahweh a făcut în favoarea sa: “Domnul Dumnezeul nostru ne-a făcut să ieşim noi şi părinţii noştri din ţara Egiptului, din condiţia de sclavi, a săvârşit acele mari minuni în faţa ochilor noştri şi ne-a protejat pe întregul drum… De aceea şi noi vrem să-i slujim Domnului…” Din momentul în care te-a eliberat din sclavie, dacă te ataşezi Lui ai siguranţa că vei rămâne liber. Isus se oferă pe sine însuşi ca hrană. Îşi dă viaţa sa.

A alege, deci, înseamnă înainte de toate a accepta un dar, a permite lui Dumnezeu să facă lucruri mari pentru noi. Din păcate, suntem obişnuiţi să considerăm aproape în exclusivitate aspectul oneros al alegerilor. Desigur, orice alegere comportă un risc. Dar aici riscul este acela de a fi iubiţi. Pericolul care trebuie să-l confruntăm este acela de a nu rămâne înşelaţi. A se decide înseamnă a ne implica. Aici, totuşi, angajarea fundamentală este de a primi.

2 – Dumnezeu nu este “convenabil”

Normal, alegerile noastre ascultă de calcule interesate. Cântărim avantajele şi dezavantajele, convenienţa sau mai puţin.

Întrebările pe care le punem sunt mereu de acest tip: ce folos scot din asta? La ce mă pot aştepta? Oare merită osteneala? Eh, fiind vorba de Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că alegerea nu este deloc convenabilă în baza criteriilor oportuniste. Adesea apare de-a dreptul iraţională.

Cu El nu se combină afaceri bune (şi, dacă se combină, înseamnă că El nu este luat în consideraţie). Cu El nu se obţin privilegii, onoruri (şi, dacă se obţin, este desigur… fără ştirea Lui). Nu devenim importanţi. Nu facem carieră (în afara aceleia…de descendent). De la Dumnezeu putem să ne aşteptăm la cruce, ultimul loc, slujirea, “pierderea”. Cineva, înainte de alegere, adulmecă aerul pe care îl respiră.

Cu Dumnezeu, este bine să fim clari,
Respiră aerul înfrângerii
Respiră aerul Calvarului (fără vreo atracţie turistică)
Un aer de lucruri dificile
Aerul singurătăţii
Aerul micşorării
Aerul refuzului
Aerul micimii
Aerul sărăciei
Aerul persecuţiilor…
Este inutil să ne facem iluzii: cu Dumnezeu nu respiri un aer favorabil.

3 – Nu sunt acceptate cuvintele de durată scurtă

Foarte adesea alegerile noastre sunt de scurtă respiraţie, mioape, sub semnul provizoriului. Suntem foarte abili în a înmulţi clauzele “eliberatoare”, excepţiile (ca în anumite contracte de asigurare, în care excluderile sunt mai numeroase decât garanţiile), găsind subterfugii, inventând pretexte pentru a nu onora promisiunile. Suntem dispuşi să ne implicăm, dar până la un anumit punct.

Suntem capabili să plătim preţul, numai să nu fie excesiv. Suntem interesaţi de propunerile lui Dumnezeu, fără ca totuşi să excludem posibilitatea de a examina eventual altele… Suntem dispuşi să mergem până la capăt, dar cel puţin să… Cu Dumnezeu, investiţia nu mai poate fi pe un termen scurt. Trebuie de-a dreptul să mizăm pe veşnicie: “Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. Şi nouă nu ne este permis de a da un cuvânt de scurtă durată.

4 – Când suntem decişi, atâtea lucruri rămân încă de decis

După decizia iniţială, urmează inevitabil atâtea altele. Nu te înşela că te-ai decis odată pentru totdeauna. Nu te gândi că ai ales o dată pentru totdeauna. Decizia iniţială te introduce într-o serie de decizii care urmează primei, şi adesea destul de costisitoare şi dificile. Orientarea de fond pe care ai voit s-o dai existenţei tale implică, pentru a fi menţinută, diferite alegeri coerente cu acea impunere.

Să nu crezi că acţiunea este de acum aranjată în chip definitiv. Sunt infinite realităţi care, zilnic, o pun în discuţie, cheamă în cauză conştiinţa, te obligă să precizezi poziţia ta, te constrâng să confirmi, să actualizezi alegerea ta preferată.

Mai ales, acel “da” iniţial este păstrat cu preţul unor “nu” spuşi unor lucruri care pretind să te facă să dezminţi sau chiar numai să uiţi. Fidelitatea este un “da” ţinut ferm în faţa atâtor “nu”.

5 – O fidelitate “comunitară”

“Cât mă priveşte pe mine şi casa mea, vrem să-i slujim Domnului”. “…Şi noi vrem să-i slujim Domnului”. Trebuie ca fiecare, fără a ţine cont ce fac alţii, să facă pasul său, să se angajeze să-i slujească lui Dumnezeu (termenul “a sluji” are o dimensiune de credinţă, o perspectivă cultuală, o atitudine practică de ascultare, adică un răspuns pe planul conduitei faţă de exigenţele Legii Domnului).

Însă decizia chiar şi a unuia, ca la Sihem, devine solicitare, provocare şi pentru alţii. Fidelitatea însăşi nu este niciodată un fapt exclusiv personal. Fidelitatea mea poate consolida sau ataca pe cea a altora. Orice decizie personală are în mod necesar un impact comunitar. Chiar şi Petru vorbeşte limbajul lui “noi” (nu este sigur un plural al maiestăţii): “Doamne, la cine vom merge… Noi am crezut şi cunoscut…” Alianţa de la Sihem determină naşterea lui Israel ca popor. Alegerea fiecăruia (persoană, clan familiar, triburi) nu urmează numai o traiectorie verticală, care duce la Jahweh, dar se dezvoltă şi de-a lungul unei direcţii orizontale, creând o conştiinţă comunitară. Opţiunea pentru Dumnezeu oferă un chip precis comunităţii, produce o solidaritate, realizează unitatea.

Contrarul lui a pleca nu este a rămâne

“Doamne, la cine vom merge?” Alternativa nu este între a pleca sau a rămâne, ci între a se retrage (“De atunci mulţi dintre discipolii săi s-au retras şi nu mai merge cu El”) şi a-l urma. Fidelitatea nu poate fi redusă la simplul “a rămâne”. Nu este numai problema de statică, de permanenţă. Chiar dacă din păcate unele persoane confundă fidelitatea cu imobilismul. Fidelitatea este ceva dinamic, este o realitate în mişcare. Este progres. Înseamnă a căuta, a inventa, a descoperi, a se uimi, a surprinde şi a se lăsa surprinşi. Fidelitatea nu este un lanţ, funie la gât, şi nici o haină pe care continui să o porţi chiar şi uzată.

Cei care îşi amintesc, cu nostalgie: “Când eram îndrăgostiţi…” Sau persoana religioasă care afirmă: “Îmbrac această haină pentru că, cu treizeci de ani în urmă, m-am lăsat sedus de Domnul…” Nu. Fidelitatea nu reprezintă faza succesivă a îndrăgostirii. Putem fi fideli numai dacă rămânem îndrăgostiţi. Un soţ trece în fiecare zi – cel puţin ideal – pe la florărie, să cumpere un mănunchi de trandafiri pentru soţia sa. Un preot, de optzeci de ani, nu este fidel pentru că este încă acolo, şi îmbătrânit nu părăseşte postul său, ci pentru că suie treptele altarului, chiar susţinut de un altul, cu paşi de dans, şi cu palpitaţie ca prima dată. O călugăriţă bătrână, după decenii de “slujire”, este fidelă pentru că astăzi a răspuns chemării.

Dificultăţile, pentru Paul, vin întotdeauna de la femei…

Îi dau dreptate lui Andre Seve. În toate dăţile când Paul vorbeşte despre femei apare fluctuant, chiar contradictoriu. O dată s-a implicat într-o istorie banală despre văluri şi păr. I-a scăpat un strigăt furios: “Femeile în adunări să stea tăcute” (1 Cor 14,34), în timp ce cu puţin înainte scontase că ar fi în stare să profeţească (1 Cor 11,45). Pune un principiu fundamental de egalitate: “În Cristos nu mai este bărbat şi femeie” (Gal 3,28). Dar, din când în când, apare mentalitatea sa masculină, tendinţa de a discrimina, obiceiul de a desemna femeii un rol subaltern. Acesta se justifică luând în consideraţie cultura timpului, fariseul – sau rabinul – ascuns în el, şi care apare în momentele mai puţin oportune, şi reuşeşte să încurce sculul. Se precizează că trebuie să distingem în pedagogia sa, între esenţial şi elementele marginale, între ceea ce are valoare veşnică şi ceea ce este trecător.

De acord. Dar trebuie şi să recunoaştem că suntem departe de libertate, spontaneitate, prietenie fără complicaţii, de respectul arătat de Cristos, de-a lungul întregii Evanghelii, în privinţa femeilor. De altă parte, chiar şi anumiţi preoţi din trecut n-au făcut altceva decât să regăsească acea naturaleţe. De fapt, simţeau nevoia de a preciza, în privinţa vreuneia: “bună femeie”. “Doamna”, singură, ar fi fost echivocă, pentru a nu spune periculoasă. Şi astăzi, o anumită dezinvoltură, apare un pic suspectă, aproape forţată şi, în mod paradoxal, vrea să indice jena, nesiguranţa, lipsa de maturitate. În fragmentul de astăzi, se discută recomandarea: “Soţiile să fie supuse soţilor ca Domnului”. Sensibilitatea modernă nu tolerează să audă vorbindu-se de supunere.

Paul, însă, pune înainte o comparaţie: “Aşa cum Biserica este supusă lui Cristos, astfel şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate”. Acum, este vorba de a stabili ce tip de supunere cere Cristos de la Biserica sa. Pentru că El nu este desigur un despot, dar pretinde o ascultare în libertate, o slujire cu capul sus, o supunere în deplină responsabilitate. Mai mult, apostolul rezervă soţilor partea cea mai angajantă: “Iubiţi soţiile voastre cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine însuşi pentru ea”. Comparaţia “exemplară” a iubirii şi dăruirii care sunt între Cristos şi Biserică, dacă ne gândim bine, se întoarce în întregime în avantajul femeii. De aceea nu este nimic umilitor să fie supusă unuia care o iubeşte până la dăruirea de sine, o iubeşte până acolo încât îi dă demnitate, valoare şi respect…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin