Start > Ritul latin > Criza zilei de după

Criza zilei de după

19 July 2009
1,028 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XIX-a de peste an (Anul B)

S-a stins focul

Să fixăm, deci, imaginea palidă a lui Ilie adăpostit sub o plantă de ienupăr. Este de nerecunoscut față de aceea fixată “cu zi mai înainte”. Ben Sirah îl prezintă astfel: “A ieșit atunci ca un foc Ilie profetul, ale cărui cuvinte ardeau ca o torță” (Sir. 48,1; trad. De Enzo Bianchi). El însuși va spune: “Ard, ard pentru Dumnezeul cetelor” (1 Re 19,10). Acum focul s-a stins. Pare că Ilie stă aprofundat într-un pat de cenușă. Frigul îi intră în oase. Profetul, după succesul răsunător obținut pe muntele Carmel, a avut o cădere, chiar nervoasă.

Și-a permis sarcasmul disprețuitor în privința adversarilor. Insinuase, ironic, bănuiala că Dumnezeul lor a ațipit. Dar aici îl vedem pe el somnoros, zăpăcit, apatic, inert. Omul înflăcărat de o pasiune năvalnică s-a transformat într-o ființă istovită, dezgustată. Părea un Hercule, și iată că îi este teamă de amenințările unei femei, și se lasă impresionat de intimidările sale. Înfruntase fără frică pe dușmanii lui Dumnezeu, săvârșind un masacru a preoților lui Baal. Dar apoi a fugit precipitat, și se simte umilit, plin de rușine. Nu, nu mai pot. Spune și el “ajunge”. E gata pentru toate și pentru toți. Nu mai suportă pe nimeni, nici prezența slujitorului fidel. El care a redat viața uni băiat, dorește să moară (cât de diferit este “gata” al său de cel al bătrânului Simeon!), și de fapt se lasă în voia unui somn apăsător, ca și cum ar fi voit să anticipe moartea.

Viața sa nu mai are scop. Misiunea nu-i mai spune nimic. Profetul “încheie”. Poartă un nume angajant: Ilie înseamnă, de fapt, “Dumnezeul meu este Jahweh”. El este un om al lui Dumnezeu. Și acum se descoperă un om ca toți. Era însărcinat să convertească pe alții, Era datoria sa specifică. Și acum observă că nici nu a reușit să se convertească pe sine însuși. Se recunoaște păcătos, în același fel ca predecesorii săi: “Eu nu sunt mai bun ca părinții mei”. Cineva comenta, măgulit: un pic de descurajare. Ei nu, aici treaba este serioasă. Ilie nu mai poate. Nu vrea să mai știe de nimic. Intenționează chiar “să încheie”.

Și Dumnezeu intervine în momentul înjosirii, descurajării totale, al umilirii dureroase, al cedării, al declarației de capitulare. Dumnezeu te scoate din oboseală. Probabil era foarte departe, străin, atunci când profetul, pe munte, teatrul luptei titanice, ca să se gândească să-l facă să triumfe. Dar acum devine apropiat, grijuliu, în ora în care, armele fiind depuse, ex-eroul numără toate rănile sale.

Într-un pat de spital apare personajul

Echivalentul ienupărului poate să fie un pat de spital. Personajul a trebuit să dezbrace haina aparențelor și să îmbrace pijamaua de bolnav. Protagonistul nu mai domină scena, dar se află îndurerat, în mâinile altora. Vorbitorul strălucit se plânge; povestește tuturor, bombănind mizerabil, cel mai mic vai, ilustrează detaliat suferințele proprii. Cel care acapara aplauze și a cules consensuri entuziaste, consideră ca o promovare faptul că infirmiera l-a lăudat pentru că a reușit să înghită toată ciorba, a înghițit medicamentul (sau și pentru ceva mai umilitor).

Comentatorul desăvârșit al Scripturilor, acum se sforțează să interpreteze un rid de pe fruntea medicului, tăcerea elevului care i-a adus termometrul, un termen suspect de pe foaia clinică. Polemistul fără prejudecăți se găsește fără apărare, vulnerabil, temător, consternat. Acela care era obișnuit să dea sentințe, să judece, acum așteaptă tremurând judecata unei radiografii, rezultatul unui examen clinic. Apare stins (și este neplăcut să te gândești că este stins pentru că s-au stins reflectoarele de pe scena pe care se dădea în spectacol în mod obișnuit). În această situație de criză, devine rudă apropiată a lui Ilie.

Este descoperirea, fundamentală, a mizeriei proprii, și deci a ființei sale celei mai adevărate. În acest timp Dumnezeu se apropie de ienupăr, încurajează personajul în sfârșit golit de sine însuși și, prin drumul deșertului, în noapte, îl conduce acasă. Atunci – ca și pentru Ilie – ceea ce părea o fugă, poate să devină un pelerinaj la izvoare.

Este, nelipsit, o zi după

Și vine “criza zilei de după”. Ajunge punctual. Chiar dacă după o lună, un an și mai mult, este mereu “criza zilei de după”. După euforia succesului, a rezultatelor obținute, a nivelului atins, a locului obținut, a sistematizării, a recunoștințelor, îți cade acum criza oboselii, a neîncrederii, a pierderii, a pesimismului, a golului, a descurajării, a sensului de inutilitate. Criza de credință, dar și a speranței (cele două merg mereu împreună, și ar trebui să fie și caritatea, dar aceea, în momentele de criză, este ignorată, nimeni nu o observă, toate atențiile sunt îndreptate spre celelalte două).

Este totdeauna ziua de după. După entuziasm, reprezentație, realizări grandioase. Criza vine după ziua minunată, atât de așteptată și pregătită. Dar poate veni și după ziua normală, obișnuită. Când observi că ziua de după este egală cu ziua de înainte, cu cea precedentă, și așa mai departe… Atunci când prevezi că mâine va fi o zi egală cu această “zi de după”. Este criza monotoniei, a plictiselii, a “nu se întâmplă nimic”, “nu se schimbă nimic”, “mereu aceleași lucruri”, “ce viață mei este și aceasta?” Este ziua de după experiența – sau efervescența – mistică.

Ieri aveai impresia că erai fierbinte, ținut în mâna lui Dumnezeu. Observai mângâierile sale, dulceața iubirii sale. Gustai intimitatea sa. Ascultai confidențele sale. Rugăciunea îți umplea inima, ți se aprindea sentimentul. Totul clar, frumos, luminos. Ziua de după Dumnezeu a dispărut în spatele unui cer de plumb. Și ți-a lăsat în dar seceta, întunericul, gerul, dubiile cele mai chinuitoare. În ziua de după Dumnezeu tace, sau devine dur, aspru, intratabil, “imposibil”. În ziua de după apare “strălucirea” de pe drumul spre Ieriho. După descoperirea exaltantă a aproapelui (drogat, bărbos, fata care trebuie să ia o decizie dramatică, cel ieșit din închisoare, bătrânul, handicapatul, perechi în dificultate, călugăriță neînțeleasă de superiori, preot aflat în criză de identitate, misionar la frontieră).

În ziua de după aproapele îți apare cu chipul său adevărat (nu cu acela pe care tu i l-ai dăruit): impertinent, indiscret, pretențios, insistent, nemulțumit, vulgar, puțin recunoscător, egoist, profitor. În ziua de după altul te persecută, nu recurgând atât la violență, ca în cazul idolatrei Izabela în privința lui Ilie, dar cu meschinitate, neîncredere, gelozie, oportunism, murmurare.

Salvarea vine de la criză

Cum să ieși din criza zilei de după? Să nu te aștepți ““la o turtă coaptă pe pietre încinse și un urcior cu apă”, dăruite de Dumnezeu profetului său prin îngerul ajutător (același care intervenise în ajutor lui Agar și fiului pierduți în deșert?). Darul Domnului a și ajuns la tine. Dumnezeu te-a “atins”, zguduit, trezit din somnolență prin criza însăși. Mulțumește-i pentru aceasta. În mod paradoxal salvarea vine de la criză, trecând prin ea.

Criza, după etimologia termenului, înseamnă separare, alegere, judecată. Criza este ocazia pentru a judeca serios viața ta, să descoperi în ea îngâmfarea și înșelătoria, de a lua o decizie care să determine o separare, o ruptură față de “ziua precedentă”. Dumnezeu nu-ți dă nici apă, nici turtă, și nici lumină. Îți dăruiește criza. Îți dăruiește drumul prin deșert. Numai zguduindu-te, înălțându-te, începând acel itinerar lung și dezolant, te vei îndrepta spre vindecare.

“Cu puterea dată lui de acea hrană, merse timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb…” Să fii conștient că forța transmisă de acea hrană nu este altceva decât slăbiciunea credinței și invizibilitatea speranței.

Salvarea vine de la foame

Este diferită “criza zilei de după” care a lovit pe iudei (și continuă să lovească pe mulți alții după ei). Aceea este criza stomacului plin, a portofelului umflat, a capului plin de știință. Ei se încăpățânează să mănânce pâinea care duce la moarte, sau care nu te face să trăiești. Se lasă învățați de toți, mai puțin de Dumnezeu. Se lasă atrași și încântați de șarlatani care se dezlănțuie pe piață, și rezistă cu tenacitate la atracția spre un ideal serios, care să dea un sens vieții lor.

Își permit totul, dar neagă hrana indispensabilă spiritului. Se lasă în voia murmurelor, acuzelor, plânsului, vorbăriei, evitând problema credinței pusă brutal de Isus: “Eu sunt pâinea coborâtă din cer”.

Acest “fiu al lui Iosif” după ei nu merită nici o considerație. Sunt alte lucruri care, în viața lor, au greutate. Criza bunăstării, de indigestie, de indiferență, de exces de satisfacere pentru plăceri, puterea, știința, bilanțurile economice. Salvarea, în acest caz, este foamea. Se lichidează indigestia fiindu-ne foame de altceva.

Îndepărtați toată acea răutate

“Pâinea ta, Doamne, susține pe săracii tăi pe cale” (refrenul de la Psalmul responsorial). “Umblați în caritate”, ne îndeamnă Paul (lectura a doua). Pâinea vieții pe care ne-o dă Domnul este, deci, în vederea unui drum în iubire. Pentru a fi clar, Paul pune în evidență unele lucruri neplăcute care sunt în contradicție cu caritatea: “Asprimea, disprețul, mânia, strigătul și blestemul cu orice fel de răutate”. Toate intră în capitolul despre mânie. Evident, nu este singurul capitol despre practica creștină, dar apostolul alege pe acela ca exemplu.

Când eu mă las cuprins de mânie (și derivatele), nu numai că rănesc pe aproapele, dar “întristez pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu” care este în mine din ziua Botezului. Avem impresia că Paul ar spune: “Vă rog, faceți să dispară din viața voastră toată această răutate”. Este configurată o acțiune de curățire radicală a inimii și gurii. Dar apoi este vorba de a ne întipări înăuntru produse total diferite: bunăvoința, mila, iertarea. Nu suntem în fața obișnuitelor recomandări pioase, cât mai degrabă în fața unei îndatoriri precise de a realiza o viață fraternă, pornind de la o decizie serioasă.

Mai mult, apostolul face din aceasta o problemă de imitare: “Așa cum Dumnezeu v-a iertat pe voi în Cristos…” “Așa cum și Cristos v-a iubit”. Și de-a dreptul: “Fiți imitatorii lui Dumnezeu”. Cum se vede, Paul pornește de sus. Drumul care conduce spre aproapele nu se naște din pământ, ci din cer; nu izvorăște din mine, ci din Dumnezeu.

Ritul latin