Predici

Când Dumnezeu răstoarnă oala…

Murmurarea este un termen care apare de multe ori între paginile Bibliei, în special în cartea Exodului. În textul de astăzi, ţintele imediate sunt Moise şi Aron. Dar este Dumnezeu în persoană, din reflex, care este pus sub acuzare. Din ce cauză se plâng Evreii? În esenţă de două fapte: în general, că au pierdut siguranţele precedente, chiar dacă erau legate de condiţia sclaviei; în particular, de a nu mai fi sătui.

Tipice cele două expresii: “Eram aşezaţi în jurul oalelor cu carne”; “Mâncam pâine pe săturate”. Sedentarismul şi a fi sătui sunt deci obiectul plângerii. În schimb Dumnezeu, cu complicitatea lui Moise şi Aron, i-a “făcut să iasă în deşert”, determinând trecerea de la siguranţe la situaţia provizorie. În locul săturării, foamea. Asiguratoarea, oală familiară cu carne a dispărut şi hrana – fie prepeliţele, sau mana – devine imprevizibilă şi ne acumulabilă (“Poporul va ieşi să strângă zilnic porţia pentru o zi”).

Drumul aventuros al Israeliţilor în deşert devine paradigma “probei” la care este supus orice credincios. Fiecare dintre noi ţine la inimă propria “oală cu carne”, lângă care îi place să stea. Comoditate, obiceiuri liniştite, o iei de la început. Când Dumnezeu intră în acţiune în viaţa ta, răstoarnă negreşit “oala cu carne”.

Trebuie, înainte de toate, să experimentezi golul. Nu este adevărat că Dumnezeu îţi dă ceva. Înainte de toate ia, te lasă lipsit… Nu trebuie să crezi nici pe aceia care te asigură triumfător că “au găsit”. Avram, dacă ştim să citim atent situaţia sa, nu este desigur unul care să poată spune că l-a găsit. Este, mai degrabă, unul care a fost găsit pe stradă, lipsit de orice sprijin (ar fi cazul de spus, lipsit de… orice bun de Dumnezeu), de orice ancorare.

Domnul i-a luat totul, i-a luat de-a dreptul cetăţenia, şi el nu ştia unde şi când va ajunge, şi ce va găsi. Credinciosul este un cerşetor, nu unul care posedă. Este unul care caută ceea ce nu a găsit încă. Dumnezeu însuşi se lasă găsit dispărând în mod continuu.

O cale însemnată cu puncte de întrebare

Şi nu trebuie să-i credem nici pe aceia care ne asigură că “trăiesc în plinătate”. Dumnezeu ne face să trăim în lipsă, strâmtorări, nevoie continuă. Nu este numai oala cu carne care este răsturnată. Eşti tu însuţi care eşti golit, despuiat, redus la nimic. Dumnezeu, în loc să te umple, să dilate spaţiile tale (şi este o operaţie, foarte dureroasă, care poate fi făcută numai evacuând toate obstacolele). Dacă Dumnezeu te umple, înseamnă că I-ai spus destul, ai încheiat.

Isus va certa pe oamenii care, după întâlnirea cu El, se consideră satisfăcuţi: “Voi mă căutaţi, nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din acele pâini şi v-aţi săturat”. Dumnezeu nu creează satisfăcuţi, ci nesatisfăcuţi, de nesăturat. Isus indică drumul însemnându-l cu semne de întrebare, care sunt unicele săgeţi de direcţie de luat în considerare. “Aţi văzut semne…” Nu posedarea, nu debarcarea. Dar numai semnale, adică ceva care te avertizează că nu trebuie să te opreşti acolo. Ceea ce ai, ceea ce vezi, ceea ce descoperi este pur şi simplu un semn, adică ceva care te trimite la o realitate ulterioară, mai profundă, inimaginabilă.

Orice dar este numai o promisiune. Orice posedare, o anticipaţie. Orice întâlnire nu este altceva decât pregătirea. Ceea ce apare este destinat să dispară. Ceea ce ai sub ochi te solicită în direcţia invizibilului. Terenul pe care păşeşti este terenul pe care trebuie să-l părăseşti. “Pleacă din ţara ta… Lasă… Du-te… Jertfeşte-l pe fiul tău…” Avram este constrâns să “abandoneze” nu numai în faza plecării, ci în timpul întregului itinerariu. Sosirea este mereu în vederea plecării. Fiecare auroră nu-l găseşte unde l-a lăsat apusul. Orice cucerire, orice dar este în funcţia unei pierderi. Orice descoperire te introduce în teritoriul necunoscutului.

Mana: nimeni nu ştie nimic

“Man hu: ce-i asta?… pentru că nu ştiau ce este”. Orice experienţă a lui Dumnezeu te poartă să descoperi mana, adică ceva ce nu ştii ce este. Darurile lui Dumnezeu nu sunt catalogabile după lista produselor care se află în magazinul nostru mintal sau spiritual. El te aşează mereu în faţa a ceva ce nu ştii ce este. Ceva care nu aparţine bagajului cunoştinţelor tale şi al experienţelor precedente. Poţi să citeşti toate textele de mistică. Dar atunci când, într-o dimineaţă, ca Israeliţii, ieşi afară din tabără şi descoperi acel lucru “mărunt şi granulos”, trebuie să recunoşti că nu ştii nimic , şi nimeni înainte de tine nu va putea avea vreo noţiune despre el.

Ceea ce textele spirituale descriu nu au nimic comun cu ceea ce te aşteaptă, este rezervat ţie. Ei vorbesc, în mod paradoxal, despre ceea ce nu te priveşte, de ceea ce nu trebuie să te aştepţi. Până în faţa unei cruci, vei fi condus să te întrebi: “Ce este aceasta?…” Da, pentru că şi crucea este mană, adică manifestarea neaşteptată a lui Dumnezeu. Şi oricare întâlnire, orice circumstanţă, orice episod, în viaţa ta, poate fi experienţa manei. Important este de a nu te opri cu prezumţia aceluia care ştie deja ceea ce îl aşteaptă, ceea ce este de descoperit, sau, mai rău, în atitudinea vătămătoare a aceluia care a stabilit deja că nu este de aşteptat nimic bun sau nou.

Îţi trebuie, în schimb, uimirea care te conduce să te întrebi: “Ce-i aceasta?”

Omul nou: ce-i aceasta?

Nu este numai o hrană care piere”. Este omul însuşi “care se corupe”, cum ne avertizează Paul scriind comunităţii din Efes (lectura a doua). “Omul nou”, care trebuie să îmbrace, depunând “omul vechi”, este echivalentul lui “ce-i aceasta?” despre care am vorbit în legătură cu mana descoperită de Evrei în deşert. Până acum ceea ce cunoaştem este “purtarea de mai înainte” sunt “pasiunile înşelătoare”, sunt comportamentele de origine păgână pe care pretindem să le amestecăm împreună cu noutatea Evangheliei, închipuindu-ne că nu se observă incompatibilitatea cu cele două produse. Câţi creştini, printre care mă pun şi eu, trăiesc sub semnul incompatibilităţii, pentru care “omul nou” nu funcţionează, nu reuşeşte să se afirme.

“Ce este?”, apoi, omul nou? Blasfemiind, aş îndrăzni să spun că nici Dumnezeu nu o ştie încă. Pentru acum, El cunoaşte numai comportamentele mele care se repetă, mă recunoaşte în haina veche, uzată din belşug, depăşită în raport cu noutatea mesajului său, pe care eu mă încăpăţânez s-o îmbrac. Cine ştie dacă într-o zi Domnul, întâlnindu-mă “de nerecunoscut” faţă de imaginile precedente, va fi constrâns să se întrebe, cu uimire: “Şi aceasta, ce este?” Cine ştie dacă într-o zi cei care acum mă cunosc, descoperindu-mă diferit, aproape să nu le vină să creadă ochilor, se vor întreba uluiţi: “Ce-i aceasta?”

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin