Start > Ritul latin > Ce se poate combina cu puțină credință

Ce se poate combina cu puțină credință

19 July 2009
986 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVII-a de peste an (Anul B)

Matematica lui Dumnezeu

Sunt numai “douăzeci de pâini de orz și grâu”. Nu ne trebuie mult să ne dăm seama că sunt insuficiente: “Cum pot pune acestea în fața a o sută de persoane?” “Cinci pâini de orz și doi pești…” Și acolo în jur stau mai mult sau ,mai puțin de cinci mii de oameni de săturat (de femei, ca de obicei, nu se vorbește). Programare, raționalitate, inventarul resurselor, calculul posibilităților. Aici sar toate în sus. Criteriile obișnuite sunt răsturnate. Aici cifra decisivă este cea a credinței. Și atunci ordinele, cu cât mai absurde, nu se discută: “Dați-le oamenilor să mănânce”. “Puneți-i să se așeze”. Chiar dacă nu este aproape nimic de pus în fața indivizilor înfometați.

Astăzi un scenariu de acest fel pare să fie depășit. Se lansează o campanie de sensibilizare. Dacă reușește, sosesc “ajutoarele umanitare” și se face distribuirea. Dar în cele două episoade ale liturgiei de astăzi (unul aparține așa-zisului “ciclu al lui Elizeu”, altul al evangheliei după Ioan), este ceva diferit. Suntem în fața unei acțiuni nu atât umanitare, cât mai degrabă în fața unei credințe pusă la încercare (“…Spunea astfel pentru a-i pune la încercare”). Este vorba de o logică diferită. O logică prin care se oferă ceea ce nu au, se pune la dispoziția tuturor ceea ce nu este suficient nici pentru noi, se spune mulțimii să se așeze pentru că începe distribuirea cu un coș gol.

Și este vorba și de o matematică diferită. Este imposibil, după aritmetica pe care am învățat-o la școală, să împarți douăzeci la o sută și cinci la cinci mii? Și atunci se împarte înmulțind, sau se multiplică “împărțind”, și vor fi și rămășițe în cantitate mare.

Nimeni nu moare de foame

Cineva ar strâmba din buze: “Dacă ar trebui rezolvată așa de simplu problema foamei în lume, am fi fericiți…”. În realitate, problema foamei în lume este mai ușoară și dificilă în același timp. Pentru că termenii sunt schimbați. Sunt, de fapt, sute de milioane de persoane care au de pus în gură cinci pâini și puțini pești în total. Adică, ceva care, în loc s-o calmeze, mărește și mai mult foamea. Și este o gașcă de copii egoiști care țin hrana necesară pentru sute de milioane de indivizi înfometați, dar nu pentru a deschide mâinile lor. Aceștia nu macină nici grăunțele.

Da, pentru că ar fi suficiente boabele de grâu de la banchetul somptuos al clicii mici pentru a sătura mulțimea oropsită. Dar ei preferă să arunce, să risipească, să distrugă, mai degrabă decât să-i facă părtași pe alții. Problema foamei în lume nu este exprimată de disproporția din lecturile de astăzi. Totuși, suntem în fața unei disproporții pe dos. Este “prea-multul” care nu ajunge niciodată la cine îl posedă. Sunt cinci mii de pâini pe care o singură persoană se încăpățânează să le înghită până să plesnească, lăsând să moară pe alții de lipsă de hrană.

Nu este adevărat că în lume se moare de foame. Se moare de… indigestia altora. Se moare din lăcomia celor puțini, nu prin mizeria multora. Astăzi nu reușim să facem o scădere foarte simplă: cinci mii fără unu. Nu suntem capabili să luăm dintr-un coș preaplin o fărâmă de pâine.

Exerciții de credință

Totuși, Evanghelia ne oferă spre rezolvare drama foamei în lume (chiar dacă, citind cu atenție acel text, un oarecare remediu ar ieși la suprafață). Evanghelia ne învață să facem “exerciții de credință”. De aceea trebuie să închidem ochii, să deschidem mâinile (nu ajunge să implorăm, ca în versetul din Psalmul responsorial, “Deschide măna ta, Doamne, și satură orice vietate”, trebuie să deschidem și mâinile noastre), de a pierde, de a ne încrede în Domnul, să ascultăm, să ne lăsăm prinși, să permitem să fugă pământul de sub picioarele noastre (echivalentul “de a ne pune să ședem din povestirea lui Ioan).

Dumnezeu, cu noi, riscă să piardă puterea de a săvârși minuni. Nu pentru că au devenit prea dificile, sau pentru că s-au mărit într-un chip disproporționat necesitățile oamenilor și El nu le mai face ca să ajungă la tot și la toți. Dar pentru că lipsește colaborarea noastră, aportul nostru în termeni de credință. Dumnezeu ar deveni lipsit de putere în ziua în care nu ar mai fi nici unul care să-l informeze: – Este un oarecare care are un pic de credință… Până acum acest “oarecare” este. Eu însumi cunosc mai mulți decât unul. Și aș fi în stare să povestesc ce se poate combina cu un pic de credință.

Gustul pâinii dăruite

Cine știe cum ar fi rămas uluit Filip când a văzut minunea senzațională. Cine știe care a fost reacția lui Andrei. Eu, mai degrabă, aș vrea să fiu în pielea băiatului. Da, să poți gusta, cum a făcut el, gustul pâinii pe care ai oferit-o, din hrana “ta” pe care ai împărțit-o. Ei, ar fi de ajuns să încerc și eu. Să simți gustul lucrurilor dăruite,
Valoarea banilor pe care nu i-ai acumulat,
Prețul timpului pe care l-ai folosit pentru alții,
Bogăția de care te-ai lipsit,
Forța energiilor pe care nu le-ai cruțat.
Să simți căldura pe care ai aprins-o într-o inimă,
Să guști bucuria pe care ai răspândit-o,
Speranța pe care ai împărțit-o
Mângâierea pe care ai dat-o.

Nu este nici o operație financiară norocoasă, nu este nici o afacere avantajoasă, nu este nici o complăcere intelectuală, care să poată, chiar pe departe, să se compare cu bucuria simțită de un neaprovizionat care se încăpățânează să înmulțească împărțind, să acumuleze scăzând, să câștige pierzând…

Virtute în lichidare

“Cu toată umilința, blândețea și răbdarea”. Mă tem că în câteva decenii vor fi traducători care, în fața acestei expresii a lui Paul (lectura a doua), se vor afla în mare încurcătură. Despre ce vorbește apostolul? La ce fel de virtuți se referă? Și cine știe ceva despre ele? Cine le-a văzut vreodată? Vor merge să consulte dicționarele speciale și, pentru fiecare din acele cuvinte, vor găsi: cuvânt vechi, ieșit din uz.

Și, în explicațiile lor docte, vor bodogăni: “Astăzi am putea spune…” Da, astăzi am putea spune, apropo de acele virtuți, că nu se știe cum s-au sfârșit. Chiar și în ambientul ecleziastic, nu se mai găsesc urme. Au fost lichidate așa cum, în mare parte a bisericilor, a dispărut figura sacristanului, a cărui misiune a devenit inutilă de la apariția clopotelor comandate electronic.

Umilința a fost înlocuită cu așa zisa “vizibilitate”. A apărea, a se vorbi de sine, a avea succes, a se arăta tuturor pe scene și ecrane și cu microfoane, a terminat-o cu mortificarea pretinsei umilințe inacceptabile, care este aceea de a “dispărea”. “Apar, deci sunt… important”, este formula nouă carteziană a aceluia care se simte cineva. Și hazardați-vă să-i faceți o observație, să-i exprimați o opinie diferită, contestați-i o poziție discutabilă… Veți vedea ce reacție furibundă, plină de resentimente, plină de îngâmfare, cu semnul disprețului pentru oricine îndrăznește să încețoșeze strălucirea imaginii sale. Popularitatea este idolul pentru care se sacrifică totul, începând cu pudoarea.

Protagonismul, alături de valeții care se gudură ai vanității și ai presupunerii și ai etalării celei mai sfruntate, și devenită patimă, obsesie nu prea secretă, pentru care sunt date la o parte toate barierele, inclusiv cele ale bunului gust. Când se decide să devină personaj, prima virtute care trebuie pusă la poartă este umilința, cu acea voce insistentă care repetă: “Nu este adevărat…Nu fi adevărat… Fii construit cu totul pe artificiu… Trucul nu funcționează…”

În căutarea unui ac

Echivalentul umilinței este modestia? Ei bine, Nu se face multă brânză cu ea. Dimpotrivă, se riscă să rămână la punctul de plecare. Trebuie umplute toate spațiile, cu prețul de a umfla în mod excesiv imaginea proprie (ca faimoasa paiață a pneumaticilor), fără a calcula riscul alcătuit de contactul cu un ac. Este necesar să celebreze triumfuri, să laude cuceririle. Și se găsesc mereu scribi plăcuți, intelectuali fanfaroni, care se obligă să învăluiască în fumul de tămâie și anumite produse la care orice nas, care își face onest meseria proprie, ar semnala un miros suspect.

Să admită păcate, să recunoască greșeli? Trebuie mai degrabă să-și înalțe capul, s-o rupă cu complexele de culpă, cu gustul autoflagelării, din moment ce se gândesc dușmanii să ne denigreze. Și dacă chiar suntem țintuiți de vreo acuză precisă, să ieșim din încurcătură susținând mereu că alții sunt mai răi ca noi, au făcut lucruri mult mai grave. În loc să ne batem pieptul, este ora de a-l dilata și să punem pe el medaliile glorioase pe care cineva, cu nesocotință, le-a ascuns în pod ca și cum ar fi fost o rușine pentru familie.

Suntem slujitori utili, noi. Mai mult, indispensabili. Deținem soluția la toate problemele, remediile pentru toate relele. Modestia derivă de la mod, măsură. Dar metri pe care îi folosesc alții în privința noastră sunt totdeauna prea mici, neadecvați la măsurile noastre adevărate, la statura noastră. Rezerva, a fi disprețuitor față de laude, simțul limitelor?

Domnul a zis că trebuie să strălucim, să nu ascundem lampa sub obroc. Dacă nu te faci văzut, dacă nu te impui, ești ignorat, uitat, te pun sub picioare. Fără un pic de lipsă de prejudecăți, față dură, sfârșești prin a dispărea.

S-a regăsit, în grădină, spada

Blândețe? Înseamnă a fi înfrânt din start. Astăzi am mers să dezgropăm spada pe care Petru, în acea grădină, în noaptea arestării Învățătorului, a fost constrâns s-o bage în teacă împotriva voinței sale, din ordinul explicit al lui Isus. Ce naiba, trebuie să ne facem respectați, să valorificăm forța proprie, să ne arătăm mușchii chiar și cei doctrinali, să strivim adversarul, să cultivăm gustul provocării, să răspundem cu arme egale la toate sfidările (inclusiv la acelea pe care nimeni nu le lansează)

Se încumetă să ne atace. Vom găsi ac pentru cojocul lor, venin pentru polemicile lor. Trebuie să fim căliți, să lovim dur, să fim mai șireți ca ei dacă vrem să triumfeze cauza binelui. Bunătatea poate fi interpretată ca un semn de slăbiciune. Trebuie să încheie conturile cu noi, să se teamă de noi, să ne considere o forță. Când i-am aranjat pe dușmanii noștri, vom fi onorați, respectați, tutelați, ținuți la (înaltă) considerație, atunci vom putea chiar să ne permitem luxul blândeții. Acum nu este chiar cazul. Vor profita de ea pentru a ne da afară. Răbdare? Haină de bătrâni, resemnați, care au renunțat.

Astăzi suntem dominați de grabă, de nerăbdarea de a obține rezultate. Se pretinde de a sări peste etapele intermediare pentru a ajunge imediat la nivel. Nu suportăm timpul necesar al maturizărilor lente. Se procedează cu flăcări improvizate, rafale furtunoase, entuziasme momentane, fulgerări și exaltări rapide, în afara abaterii, renunțării la acțiune la cel mai mic accident, la cea mai mică dificultate, la apariția unor neînțelegeri. Și ne plângem, avem atitudine de victime… Să lăsăm și pe traducătorii “în limba curentă” să turbeze pentru a descoperi “cum s-ar putea spune astăzi”. În sfârșit, nu este nici un dubiu, ar trebui să recunoască faptul că, pentru “a se comporta în mod demn de chemarea primită”, un creștin nu va putea “spune” altceva decât umilință, blândețe și răbdare.

Ritul latin