Predici

Chemaţi să dea socoteală

Deci, apostolii, la întoarcerea din prima misiune, dau raportul lui Isus. Cel trimis trebuie să răspundă Celui care l-a trimis.

Nu ajunge să plece, să revendice originea divină a autorităţii proprii, a însărcinării, trebuie să dea cont. Cei doisprezece raportează: despre cele ce au făcut; despre ceea ce au învăţat. Este destul de evident că conţinutul misiunii lor a avut exact cele două componente ale ministerului Învăţătorului. Isus, de fapt, în timpul zilei de la Cafarnaum, învăţase în sinagogă, apoi a eliberat un posedat, a vindecat pe soacra lui Simon şi pe mulţi alţi infirmi.

După ziua marelui discurs în parabole, săvârşise o serie de minuni mereu în preajma lacului: furtuna domolită, alungarea legiunii de demoni din sărmanul din Gherasa, vindecarea femeii lovite de hemoragie, fetiţa rechemată la viaţă… “A face” nu se referă la o activitate generică. Priveşte precis puterea dată asupra duhurilor necurate şi asupra bolilor. Şi noi vom fi în stare să povestim lui Isus tot ce am făcut. Teritoriul acţiunii noastre apare nemărginit. Activitatea noastră nu cunoaşte opriri şi ia formele cele mai diverse.

Cristos, însă, doreşte să vadă ce am produs cu acţiunea noastră. Ce a determinat, provocat munca noastră neobosită. Aş îndrăzni să spun: este vorba de a documenta ceea ce am făcut cu acţiunea noastră (şi nu este un joc de cuvinte). Vrea să verifice dacă autoritatea învăţăturii noastre a fost susţinută de puterea acţiunilor, de eficacitatea gesturilor.

O relaţie care pune în încurcătură

Fără îndoială această reuniune de muncă cu El pune în încurcătură. Să nu ne înşelăm că ieşim din ea povestind ceea ce ne exaltă pe noi. Trebuie să verificăm ce Îl interesează să ştie cu adevărat. Este riscul, într-adevăr, că am făcut ceea ce voiam noi, şi nu ceea ce pretindea şi aştepta El. Sunt acţiuni, pe care le săvârşim în numele lui, şi cu care El nu are de a face pentru nimic, şi pe care chiar le dezaprobă. Putem să facem, atâtea lucruri, chiar foarte multe, mai puţin cele pe care El le-ar fi dorit.

Îi prezentăm, cu o oarecare plăcere, cartea de conturi, revistele, jurnalele care ilustrează realizările noastre, succesele, recunoştinţele pe care le-am colecţionat. Cifre, date, nume, onoruri. Şi el răsfoieşte distrat acele pagini şi caută ceea ce nu este. – Vezi câte lucruri am făcut pentru Tine! Şi El pare absent, ca şi cum acele lucruri nu îl privesc. Insistăm: – Poate e prea puţin?… Ştii, nu puteam ajunge la toţi… El replică: – Nici prea mult, nici prea puţin. Este diferit. Eu mă aşteptam la altceva.

Ar trebui cel puţin să bănuim, că din moment ce Dumnezeu este “Total Altul”, este şi Cel care vrea… altceva de la noi. Adesea ne arătăm foarte ascultători în a împlini ordinele pe care nu le-am primit, foarte zeloşi în câmpurile care Îi sunt străine. Contrariul ascultării nu este în mod necesar refuzul. Uneori poate să fie pretenţia de a face după capul nostru ceea ce ar trebui să-i fie Lui plăcut, fără a ne preocupa de a verifica la izvor, fără a ne confrunta cu Cel care ne-a Trimis. Întâlnesc persoane religioase care, pentru a documenta fidelitatea proprie, îţi povestesc tot ceea ce gândesc, spun, practică şi evită. Şi ai impresia că a fi creştini este ceva radical diferit faţă de acel cadru, care în Evanghelie nu are nici o urmă din acea afacere pe care ei o afişează cu o satisfacţie evidentă.

Dumnezeu ştie să numere până la unu

Păstorii care risipesc oile, ruinează turma – care apar în oracolul lui Ieremia – nu sunt în mod necesar perverşi sau corupţi. Adesea sunt păstori – ai căror descendenţi au ajuns până la noi – care acţionează după capul lor, se încred în meserie, interpretează în felul lor misiunea primită, exercită autoritatea după criteriile pe care le-au stabilit ei cu prezumţia de a obţine automat girul de sus. Dar Dumnezeu nu permite aceste delegaţii absolute (adică “aleşi” de controlul său). Nu dă niciodată nimănui cartea albă. Pentru simplul fapt că sunt la mijloc oile, sau persoanele.

Şi, când riscă să meargă din mijlocul persoanelor, Păstorul vrea să vadă clar, pretinde să controleze cu grijă, şi cu o severitate maximă. Cu numerele mari nu sunt probleme. Le socotim liniştiţi. În faţa Lui, însă, se riscă să se împiedice de cifra unu. Dumnezeu stă locului la cifra unu, adică la fiecare persoană. Pare să nu aibă nici o intenţie să continue numărătoarea, şi nu face nici un gest de mişcare. Apare dubiul că ştie să numere numai până la unu. Sau, poate, unul pentru El reprezintă totalul, cifra maximă, valoarea absolută. Dacă am întreba pe Păstorul suprem câte oi compun turma sa, probabil îl vom auzi spunând că El vede mereu şi numai una.

Totul începe de la compătimire

“Veniţi de o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin…” “Coborând din barcă, a văzut o mulţime mare şi i s-a făcut milă de ei…” În ambele cazuri, apare compătimirea Învăţătorului: pentru discipoli şi pentru mulţimea lipsită de păstori, să aibă păstori greşiţi este ca şi cum nu ar avea, şi mai rău… Am auzit recent afirmându-se că “cu compătimirea nu se rezolvă nimic… Trebuie altceva…” De acord: compasiunea nu este suficientă. Trebuie mai mult. Eu consider că compasiunea constituie punctul de pornire la toate. Prin compătimire eu sufăr oboseala altuia, lipsurile şi nevoile altuia.

Atitudinea lui Isus revelă, înainte de toate, umanitatea sa, gingăşia, sensibilitatea, delicateţea sa. Cristos cere totul de la prietenii săi, le impune o alegere dificilă şi o cale aspră. Nu le cruţă oboseli, lipsuri, dificultăţi, şi nici persecuţii. De altă parte, El însuşi merge în mod obişnuit înainte. Totuşi Isus nu este dur, insensibil, obosit, impasibil, incapabil de a înţelege şi de a compătimi. Dimpotrivă, se arată atent, grijuliu. Înţelege când au nevoie de odihnă. Ţine cont de slăbiciunea lor (a noastră), de limitele, cedările, de oboseala noastră. Ca şi cum ar spune: – Acum opriţi-vă puţin… Aveţi dreptul la aceasta… Nu afirmă: “Vă veţi odihni apoi în Împărăţia cerurilor” Şi pentru că ştie că, dincolo, nu va mai fi nevoie de odihnă. Aici pe pământ trebuie să ne odihnim cel puţin un pic… Şi odihna face parte integrantă din misiune. Isus nu ezită să ceară imposibilul. …Dar în chip uman.

La întoarcere, este mama

Mi se pare ciudat că nici un exeget nu a avansat cel puţin bănuiala. Şi trebuie spus că acei tipi scot afară interpretările cele mai incredibile chiar şi o virgulă. Pun în discuţie verificarea, confruntarea experienţelor, exerciţiile spirituale, chiar şi formarea permanentă. Nimeni, din câte ştiu, nu a pus în evidenţă faptul că cei Doisprezece s-au întors pur şi simplu acasă. Şi la întoarcere nu l-au găsit numai pe Învăţătorul, cât şi o mamă grijulie. Atitudinea lui Isus, într-adevăr, apare tipic maternă.

O mamă nu primeşte muncitorul, ţăranul obligându-l să se întoarcă la muncă. Şi nici pe un şcolar, un călător, un medic, un trimis special, un misionar. Primeşte mereu un fiu. Am impresia că Marcu, în episodul de faţă, are numai constatarea iniţială: – Cine ştie cât de obosiţi sunteţi…

A fi luaţi din centru

Fără îndoială, a merge de o parte împreună cu Isus nu este numai în vederea odihnei în sens fizic. Este necesar să fie consolidat raportul cu El pentru a aprofunda sensul şi a garanta eficacitatea misiunii. A sta cu El este modul cel mai sigur pentru a nu înşela aşteptările oamenilor. Avem nevoie să ne retragem de o parte mai ales când ne considerăm indispensabili, credem că lumea se opreşte dacă noi ne oprim sau dacă numai ne oprim răsuflarea. Cine îşi dă aere de protagonist, fac-totul, cine este obişnuit să fie la centru şi foarte sus, trebui să găsească curajul să se retragă la o parte în rugăciune, în contemplaţie, în tăcere, în ne-indisponibil.

Sunt apostolii agitaţi, mereu foarte ocupaţi, care, în preocuparea de a găsi pe alţii, ca să-i ajute, nu se găsesc pe ei înşişi, nu au o minimă milă faţă de ei înşişi. Nu observă că ceea ce poartă alături este personajul, idolul, masca, contrafigura, monumentul. Fiinţa lor cea mai adevărată a fost abandonată de mult timp cine ştie unde, şi nu mai ştiu de ea, nici nu intenţionează s-o primească. Şi consecinţele acestei frenezii le plătesc şi alţii. Trebuie să recunoaştem că avem nevoie de odihnă atunci când cultivăm iluzia de a nu ne putea permite, cu tot ceea ce avem de făcut…

Dar odihna, un loc izolat cu Învăţătorul, devine remediul cel mai urgent în special când ne-am oprit, am pierdut elanul, ne regăsim reci, apatici, nemotivaţi, “demisionari”. El ne scutură, făcându-ne tocmai să ne odihnim în intimitatea sa.

Noi, zidarii

Paul (lectura a doua), scriind creştinilor din Efes, îl prezintă pe Cristos care a desfăşurat o operă universală de reconciliere cu Dumnezeu, de unitate şi pacificare, “surpând zidul despărţitor”. Referirea, probabil, este la zidul care, în templul din Ierusalim, separa pe iudei de păgâni. S-ar spune că noi ne-am grăbit să reconstruim acel zid. Mai mult, am înălţat atâtea altele. Un pic de toate. Pare că omul nu reuşeşte să trăiască fără ziduri. Este zidul discriminărilor rasiale, religiei, al ideologiilor, al politicii, al culturii, al virtuţilor, al clanului, al invidiei, al cluburilor privilegiate, până şi al carităţii.

Şi este, nu mă abţin s-o spun, zidul trasat de egoismul nostru pentru a împiedica pe aproapele nostru neplăcut să invadeze spaţiul nostru sacru al bunăstării individuale. Fără zid de protecţie nu se pot dezvolta “practicile noastre digestive”, riturile somnolenţei. Observând anumite atitudini, ne vine să ne gândim că un oarecare creştin nu a apreciat mult asigurarea dată de Isus care se reîntoarce la Tatăl pentru a ne pregăti un loc. de ce nu ne-a promis, mai degrabă, că a mers să înalţe un zid, sau cel puţin un perete despărţitor? Poate să fie fericire dacă nu este exclus cineva?

Se pare că vocaţia înnăscută a omului este cea de zidar. Abil, însă, numai să fabrice zidurile urii, ale indiferenţei, ale antipatiilor. Şi incapabil de a le dărâma. Şi nefericirea sa stă în faptul că nu găseşte din belşug pietre… Este posibil că nu am învăţat încă să distrugem, cum a făcut Isus, duşmănia? Că nu mai avem poftă să construim prietenia?

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin