Start > Ritul latin > Recunoștință dumnezeiască

Recunoștință dumnezeiască

29 May 2009
973 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Coborârea Duhului Sfânt (Anul B)

Când copiii primesc manualele pentru școală, mai întâi le răsfoiesc și se grăbesc să privească pozele. Mult mai târziu își vor da seama că cele scrise sunt mai frumoase și mai importante decât cele fotografiate.

Dat fiind faptul că și noi suntem copii în probleme de teologie, să ne oprim mai întâi asupra imaginilor extraordinare care intră în componența lecturilor de Rusalii și să încercăm să le găsim explicația: frumusețea spirituală și bogăția harului.

În prima lectură (Fap 2, 1-11) avem vuietul venit din cer care umple casa, limbile de foc și vorbirea în diferite limbi; în evanghelia zilei (In 20, 19-23) avem trecerea lui Isus prin ușile încuiate, semnele răstignirii în trupul înviat și suflarea dătătoare de Duh Sfânt, iar în lectura a doua (1Cor 12, 3b-7. 12-13) nu avem nimic extraordinar pe plan fizic.

Rusaliile la evrei se celebrau în a cincizecia zi după Paști și era sărbătoarea unei duble recunoștințe: mai întâi pentru roadele pământului, pentru recolta dătătoare de viață pământească. Dacă ei mulțumeau cu atâta fast pentru cele trecătoare, nu se cuvine oare ca noi să dăm o mai mare atenție Rusaliilor noastre pentru recolta cerească, pentru Darul divin necreat, pentru minunile săvârșite de Dumnezeu în opera mântuirii noastre, pentru Sfânta Biserică a lui Isus, pentru mulțimea atâtor miliarde de frați care locuiesc pe pământ și privesc cerul?

La primele Rusalii, pe care Israelul le-a celebrat în pustiu la muntele Sinai, Dumnezeu a vorbit din foc, cu tunete. Glasul lui Dumnezeu este tunet; limba lui este văpaie de foc, adică atotputernicie și iubire. La muntele Sinai oamenii nu s-au apropiat de el, fiindcă se temeau (Dt.5, 5), acum focul lui Dumnezeu, venit din cer, îmbracă cu puterea sa pe oamenii care pun baza unui nou popor și se botează în Duhul Sfânt, așa cum făgăduise Isus (Lc 3, 16). La acest eveniment extraordinar, autorul povestirii coborârii Duhului Sfânt, sf. Luca, nu a fost de față; el s-a bazat pe tradiție, pe cele povestite de martori oculari și a căutat să facă o lecție catehetică în care să cuprindă: existența, prezența și acțiunea Duhului Sfânt în lume. Autorul se folosește de cartea Genezei, în care este descrisă prima creație, când Duhul plutea deasupra apelor și le dădea putere de viață (Gen 1, 2), iar acum această operă a ajuns la desăvârșire prin răscumpărare. Între prima creație și desăvârșirea ei este cuprinsă toată gama acțiunii Duhului Sfânt în lume. Suflarea lui Dumnezeu la prima creație (Gen 2, 7), suflarea lui Isus după înviere asupra apostolilor și suflarea vântului din cer la Rusalii arată că sensul vieții este de sus, de la Dumnezeu.

În al doilea rând, sărbătoarea Rusaliilor la evrei era o zi de bucurie și recunoștință fiindcă în a Cincizecia zi după Paști (de la trecerea Mării Roșii), Dumnezeu le-a dat Legea și a încheiat marea alianță sinaitică cu poporul său.

O tradiție iudaică susține că pe muntele Sinai cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul tunet al limbii de foc s-a dispersat în 70 de limbi mai mici (aluzie la ideea celor 70 de popoare care formează lumea, așa ca fiecare popor să poată primi Legea în propria limbă). Pe muntele Sinai, ne povestește Filon (filozof evreu, născut la Alexandria a.13 î.C.), focul s-a transformat în limbi în mijlocul tunetelor, arătând că așa se face Dumnezeu cunoscut și înțeles, flacăra, fiind mereu în mișcare, apare ca vie: Dumnezeu se face cunoscut prin viață. Prin limbă, atâta timp cât este vie, ne facem și noi cunoscuți unii altora și chiar lui Dumnezeu (cf. CBL p. 1452).

La muntele Sinai israeliții au primit Legea, aceea despre care Scriptura spune că ucide, dar în Cenacol noi am primit Spiritul Legii care dă viață (2Cor 3, 6). Pe cât de mare este distanța de la cer la pământ, incalculabil mai mare este diferența dintre Lege și Spirit. De aceea recunoștința noastră trebuie să fie divină, ca aceea a lui Isus față de Tatăl care i-a dat Slava sa, adică pe Duhul Sfânt, Slavă pe care Isus o dă apostolilor săi (In 17, 22).

Trupul lui Isus, înviat de Duhul Sfânt (Rom 8, 11), a căpătat caracteristicile spiritului care pătrunde toate; păstrează semnele iubirii, adică rănile vii care vor mărturisi mereu superioritatea spiritului asupra trupului și vor mijloci pentru noi viața veșnică; suflarea lui Isus dătătoare de Duh Sfânt arată puterea creatoare a legii celei noi, legea iubirii, și noi vom fi vii atâta timp cât vom mărturisi cu viața că în noi este iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5, 5) spre a reface unitatea neamului omenesc pierdută la turnul Babel când limbile s-au diversificat (Gen 11, 1-11), iar acum de Rusalii fiecare credincios este chemat, ca prin iubire, să contribuie la edificarea Bisericii, singura care ne poate ridica până la tronul lui Dumnezeu pe aripile Duhului Sfânt care s-a coborât pentru a ne înălța.

Scriitorul bisericesc, Tertulian, spune că omul a fost creat inițial din trup și suflet și cuprins de Duhul Sfânt ca într-o mantie cerească. Păcatul l-a alungat pe Duhul Sfânt și omul s-a trezit gol și l-a apucat frica (Gen 3, 10). Păcatul este o lipsă structurală, îl lipsește pe om de sensul vieții, de Ghidul ei și omul se teme, fiindcă se simte ca într-o mașină care merge fără șofer, se simte ca un rătăcit în Cosmos.

Chiar dacă Duhul Sfânt a fost înlocuit în om de păcat, totuși el nu l-a părăsit total, ci îndată a început să-i arate omului ceea ce îi lipsește și astfel îl inspiră să se recunoască păcătos, slab, fricos, închis în propriul egoism, mereu expus regretelor care provin din lipsa de iubire; Duhul Sfânt îl face pe om, în decursul istoriei, să simtă cât de plăcute sunt acele acte de iubire față de alții, când s-a jertfit pentru binele altora, depășind interesele personale, când a reușit să aducă bucurie la cât mai mulți, unei comunități, unei patrii, prin eroismul său; îl face să simtă că acest eroism este venit din afara sa, este un dar ceresc, îl face să se simtă ceresc și nemuritor… Duhul Sfânt este acela care face ca prin Isus, ceea ce omul a simțit doar și a dorit, să devină o certitudine, fiindcă el este acela care a introdus umanitatea lui Isus în relație de comuniune directă cu divinitatea în forma cea mai înalt posibilă unei creaturi umane. Într-un fel, Duhul Sfânt a introdus ființa creată a Mântuitorului în experiența iubirii necreate, l-a propulsat pe Fiul omului în mod progresiv dincolo de acele limite restrictiv materiale în așa fel ca în cele din urmă să apară într-o formă nouă pregătită pentru înviere. Prin această experiență spirituală Cristos a personificat forma cea mai sublimă a iubirii care se dăruiește, a acelei iubiri care își oferă viața proprie, care devine har mântuitor pentru fiecare om în parte, devine Mesia și Emanuel, Dumnezeu cu noi, spre a ne plasa în intimitatea iubirii de-a dreapta Tatălui, acolo unde Duhul Sfânt (norul) l-a înălțat (Fap 1, 9), ca și noi să fim veșnic «fii în Fiul». Nu în ultimul rând darul mângâietor pe care Duhul Sfânt l-a făcut lumii creștine este Preacurata Maria în calitatea ei de Mamă-Fecioară (Alma-Mater).

Putem conclude că viața în Duhul Sfânt, revărsată în noi, dă mărturie că Dumnezeu se înscrie mereu tot mai intens și intim în opera sa pe care a creat-o din iubire, că se dedică mereu tot mai mult și mai profund spre a scufunda viața umană în cea divină, că oferă Bisericii lui Cristos un Suflet creator spre a se implica tot mai mult în holdele umane de aproape șase miliarde de ființe. (cf. NDS p. 1634-1636).

Putem conclude că botezul în Duhul Sfânt a luminat comunitatea prietenilor lui Cristos asupra misterului lui Mesia, Domn și Fiu al lui Dumnezeu; i-a făcut să înțeleagă învierea sa ca pe o împlinire a planului de mântuire, nu numai pentru poporul lui Israel, ci pentru întreaga lume; i-a împins pe apostoli să vestească învierea în toate limbile (limba este semnul culturii), celor înțelepți și celor simpli, în orice împrejurare, fără teamă de persecuții și nici de moarte, le-a dat siguranța plinătății, le-a înlăturat golul simțit de Adam… (cf. MAC p. 465).

Din faptul că în atâtea greutăți fizice și morale, nici noi nu ne-am pierdut și sperăm că nici nu ne vom pierde curajul, este dovada asistenței de care ne bucurăm din partea Duhului Sfânt care vine în ajutorul slăbiciunii noastre (Rom 8, 26), care corijează și întărește efortul nostru, face ca orice carismă, orice dar, să fie spre folosul tuturor (Lectura a II-a).

Întreaga noastră viață creștină este, prin urmare, sub semnul Duhului Sfânt pe care l-am primit la Botez și sf. Mir, care au constituit Rusaliile noastre și pe care el le reînnoiește ori de câte ori primim iertarea păcatelor, fiindcă ne redă roadele Duhului (Gal 5, 22): iubirea, pacea, bucuria, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, stăpânirea de sine… Pentru toate acestea nu putem avea o recunoștință mai mare și o mulțumire mai plenară față de Dumnezeu decât pe Isus euharisticul, care în Duhul Sfânt duce la Tatăl întreaga noastră recunoștință.

Continuând celebrarea sfintei Liturghii, să-l rugăm pe Tatăl ceresc prin Isus euharisticul care să sufle și asupra noastră pe Duhul său cel Sfânt și să-i spunem: Dă-ne, te rugăm, Doamne, ca, după cum ne-a făgăduit Fiul tău, Duhul Sfânt să ne dezvăluie tot mai adânc taina acestei jertfe și cu îndurare să ne călăuzească la tot adevărul (LR Rugăciunea asupra darurilor). Amin.

Ritul latin