Când copiii primesc manualele pentru şcoală, mai întâi le răsfoiesc şi se grăbesc să privească pozele. Mult mai târziu îşi vor da seama că cele scrise sunt mai frumoase şi mai importante decât cele fotografiate.

Dat fiind faptul că şi noi suntem copii în probleme de teologie, să ne oprim mai întâi asupra imaginilor extraordinare care intră în componenţa lecturilor de Rusalii şi să încercăm să le găsim explicaţia: frumuseţea spirituală şi bogăţia harului.

În prima lectură (Fap 2, 1-11) avem vuietul venit din cer care umple casa, limbile de foc şi vorbirea în diferite limbi; în evanghelia zilei (In 20, 19-23) avem trecerea lui Isus prin uşile încuiate, semnele răstignirii în trupul înviat şi suflarea dătătoare de Duh Sfânt, iar în lectura a doua (1Cor 12, 3b-7. 12-13) nu avem nimic extraordinar pe plan fizic.

Rusaliile la evrei se celebrau în a cincizecia zi după Paşti şi era sărbătoarea unei duble recunoştinţe: mai întâi pentru roadele pământului, pentru recolta dătătoare de viaţă pământească. Dacă ei mulţumeau cu atâta fast pentru cele trecătoare, nu se cuvine oare ca noi să dăm o mai mare atenţie Rusaliilor noastre pentru recolta cerească, pentru Darul divin necreat, pentru minunile săvârşite de Dumnezeu în opera mântuirii noastre, pentru Sfânta Biserică a lui Isus, pentru mulţimea atâtor miliarde de fraţi care locuiesc pe pământ şi privesc cerul?

La primele Rusalii, pe care Israelul le-a celebrat în pustiu la muntele Sinai, Dumnezeu a vorbit din foc, cu tunete. Glasul lui Dumnezeu este tunet; limba lui este văpaie de foc, adică atotputernicie şi iubire. La muntele Sinai oamenii nu s-au apropiat de el, fiindcă se temeau (Dt.5, 5), acum focul lui Dumnezeu, venit din cer, îmbracă cu puterea sa pe oamenii care pun baza unui nou popor şi se botează în Duhul Sfânt, aşa cum făgăduise Isus (Lc 3, 16). La acest eveniment extraordinar, autorul povestirii coborârii Duhului Sfânt, sf. Luca, nu a fost de faţă; el s-a bazat pe tradiţie, pe cele povestite de martori oculari şi a căutat să facă o lecţie catehetică în care să cuprindă: existenţa, prezenţa şi acţiunea Duhului Sfânt în lume. Autorul se foloseşte de cartea Genezei, în care este descrisă prima creaţie, când Duhul plutea deasupra apelor şi le dădea putere de viaţă (Gen 1, 2), iar acum această operă a ajuns la desăvârşire prin răscumpărare. Între prima creaţie şi desăvârşirea ei este cuprinsă toată gama acţiunii Duhului Sfânt în lume. Suflarea lui Dumnezeu la prima creaţie (Gen 2, 7), suflarea lui Isus după înviere asupra apostolilor şi suflarea vântului din cer la Rusalii arată că sensul vieţii este de sus, de la Dumnezeu.

În al doilea rând, sărbătoarea Rusaliilor la evrei era o zi de bucurie şi recunoştinţă fiindcă în a Cincizecia zi după Paşti (de la trecerea Mării Roşii), Dumnezeu le-a dat Legea şi a încheiat marea alianţă sinaitică cu poporul său.

O tradiţie iudaică susţine că pe muntele Sinai cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul tunet al limbii de foc s-a dispersat în 70 de limbi mai mici (aluzie la ideea celor 70 de popoare care formează lumea, aşa ca fiecare popor să poată primi Legea în propria limbă). Pe muntele Sinai, ne povesteşte Filon (filozof evreu, născut la Alexandria a.13 î.C.), focul s-a transformat în limbi în mijlocul tunetelor, arătând că aşa se face Dumnezeu cunoscut şi înţeles, flacăra, fiind mereu în mişcare, apare ca vie: Dumnezeu se face cunoscut prin viaţă. Prin limbă, atâta timp cât este vie, ne facem şi noi cunoscuţi unii altora şi chiar lui Dumnezeu (cf. CBL p. 1452).

La muntele Sinai israeliţii au primit Legea, aceea despre care Scriptura spune că ucide, dar în Cenacol noi am primit Spiritul Legii care dă viaţă (2Cor 3, 6). Pe cât de mare este distanţa de la cer la pământ, incalculabil mai mare este diferenţa dintre Lege şi Spirit. De aceea recunoştinţa noastră trebuie să fie divină, ca aceea a lui Isus faţă de Tatăl care i-a dat Slava sa, adică pe Duhul Sfânt, Slavă pe care Isus o dă apostolilor săi (In 17, 22).

Trupul lui Isus, înviat de Duhul Sfânt (Rom 8, 11), a căpătat caracteristicile spiritului care pătrunde toate; păstrează semnele iubirii, adică rănile vii care vor mărturisi mereu superioritatea spiritului asupra trupului şi vor mijloci pentru noi viaţa veşnică; suflarea lui Isus dătătoare de Duh Sfânt arată puterea creatoare a legii celei noi, legea iubirii, şi noi vom fi vii atâta timp cât vom mărturisi cu viaţa că în noi este iubirea pe care Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5, 5) spre a reface unitatea neamului omenesc pierdută la turnul Babel când limbile s-au diversificat (Gen 11, 1-11), iar acum de Rusalii fiecare credincios este chemat, ca prin iubire, să contribuie la edificarea Bisericii, singura care ne poate ridica până la tronul lui Dumnezeu pe aripile Duhului Sfânt care s-a coborât pentru a ne înălţa.

Scriitorul bisericesc, Tertulian, spune că omul a fost creat iniţial din trup şi suflet şi cuprins de Duhul Sfânt ca într-o mantie cerească. Păcatul l-a alungat pe Duhul Sfânt şi omul s-a trezit gol şi l-a apucat frica (Gen 3, 10). Păcatul este o lipsă structurală, îl lipseşte pe om de sensul vieţii, de Ghidul ei şi omul se teme, fiindcă se simte ca într-o maşină care merge fără şofer, se simte ca un rătăcit în Cosmos.

Chiar dacă Duhul Sfânt a fost înlocuit în om de păcat, totuşi el nu l-a părăsit total, ci îndată a început să-i arate omului ceea ce îi lipseşte şi astfel îl inspiră să se recunoască păcătos, slab, fricos, închis în propriul egoism, mereu expus regretelor care provin din lipsa de iubire; Duhul Sfânt îl face pe om, în decursul istoriei, să simtă cât de plăcute sunt acele acte de iubire faţă de alţii, când s-a jertfit pentru binele altora, depăşind interesele personale, când a reuşit să aducă bucurie la cât mai mulţi, unei comunităţi, unei patrii, prin eroismul său; îl face să simtă că acest eroism este venit din afara sa, este un dar ceresc, îl face să se simtă ceresc şi nemuritor… Duhul Sfânt este acela care face ca prin Isus, ceea ce omul a simţit doar şi a dorit, să devină o certitudine, fiindcă el este acela care a introdus umanitatea lui Isus în relaţie de comuniune directă cu divinitatea în forma cea mai înalt posibilă unei creaturi umane. Într-un fel, Duhul Sfânt a introdus fiinţa creată a Mântuitorului în experienţa iubirii necreate, l-a propulsat pe Fiul omului în mod progresiv dincolo de acele limite restrictiv materiale în aşa fel ca în cele din urmă să apară într-o formă nouă pregătită pentru înviere. Prin această experienţă spirituală Cristos a personificat forma cea mai sublimă a iubirii care se dăruieşte, a acelei iubiri care îşi oferă viaţa proprie, care devine har mântuitor pentru fiecare om în parte, devine Mesia şi Emanuel, Dumnezeu cu noi, spre a ne plasa în intimitatea iubirii de-a dreapta Tatălui, acolo unde Duhul Sfânt (norul) l-a înălţat (Fap 1, 9), ca şi noi să fim veşnic «fii în Fiul». Nu în ultimul rând darul mângâietor pe care Duhul Sfânt l-a făcut lumii creştine este Preacurata Maria în calitatea ei de Mamă-Fecioară (Alma-Mater).

Putem conclude că viaţa în Duhul Sfânt, revărsată în noi, dă mărturie că Dumnezeu se înscrie mereu tot mai intens şi intim în opera sa pe care a creat-o din iubire, că se dedică mereu tot mai mult şi mai profund spre a scufunda viaţa umană în cea divină, că oferă Bisericii lui Cristos un Suflet creator spre a se implica tot mai mult în holdele umane de aproape şase miliarde de fiinţe. (cf. NDS p. 1634-1636).

Putem conclude că botezul în Duhul Sfânt a luminat comunitatea prietenilor lui Cristos asupra misterului lui Mesia, Domn şi Fiu al lui Dumnezeu; i-a făcut să înţeleagă învierea sa ca pe o împlinire a planului de mântuire, nu numai pentru poporul lui Israel, ci pentru întreaga lume; i-a împins pe apostoli să vestească învierea în toate limbile (limba este semnul culturii), celor înţelepţi şi celor simpli, în orice împrejurare, fără teamă de persecuţii şi nici de moarte, le-a dat siguranţa plinătăţii, le-a înlăturat golul simţit de Adam… (cf. MAC p. 465).

Din faptul că în atâtea greutăţi fizice şi morale, nici noi nu ne-am pierdut şi sperăm că nici nu ne vom pierde curajul, este dovada asistenţei de care ne bucurăm din partea Duhului Sfânt care vine în ajutorul slăbiciunii noastre (Rom 8, 26), care corijează şi întăreşte efortul nostru, face ca orice carismă, orice dar, să fie spre folosul tuturor (Lectura a II-a).

Întreaga noastră viaţă creştină este, prin urmare, sub semnul Duhului Sfânt pe care l-am primit la Botez şi sf. Mir, care au constituit Rusaliile noastre şi pe care el le reînnoieşte ori de câte ori primim iertarea păcatelor, fiindcă ne redă roadele Duhului (Gal 5, 22): iubirea, pacea, bucuria, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, stăpânirea de sine… Pentru toate acestea nu putem avea o recunoştinţă mai mare şi o mulţumire mai plenară faţă de Dumnezeu decât pe Isus euharisticul, care în Duhul Sfânt duce la Tatăl întreaga noastră recunoştinţă.

Continuând celebrarea sfintei Liturghii, să-l rugăm pe Tatăl ceresc prin Isus euharisticul care să sufle şi asupra noastră pe Duhul său cel Sfânt şi să-i spunem: Dă-ne, te rugăm, Doamne, ca, după cum ne-a făgăduit Fiul tău, Duhul Sfânt să ne dezvăluie tot mai adânc taina acestei jertfe şi cu îndurare să ne călăuzească la tot adevărul (LR Rugăciunea asupra darurilor). Amin.