Predici

Interzis de a sta să priveşti

Pentru mine este o sărbătoare incomodă şi dificilă. În fiecare an predica de Înălţare mă pune într-o descumpănire serioasă. Încerc, de aceea, să analizez unele elemente ale jenei mele, cu suspiciunea că fenomenul nu mă priveşte numai pe mine. Înainte de toate, verbul caracteristic al acestui eveniment. Fără îndoială este “mergeţi”. Apostolii nu au găsit ceva mai bun decât “să fixeze cerul”. Dar cineva s-a însărcinat imediat să-i scoată din acea poziţie greşită: “Pentru ce staţi privind la cer?…” Nu este permis, deci, “să stai să priveşti”. Trebuie să te mişti, să mergi la drum, să ajungi “până la marginile pământului”.

“Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură”. De fapt, după cum relatează Marcu, “ei au plecat şi au predicat peste tot”. Este vorba, deci, de a dobândi sensul propriei misiuni, de a avea ceva de spus oamenilor, de a proclama Vestea cea Bună în chip semnificativ pentru ei. “A merge” înseamnă “a trăi cu”, a se implica în diferite situaţii, a părăsi adăposturile sigure, a înceta de “a sta între noi”, a frecventa locurile îndepărtate, a se trezi într-o aşteptare, a pune în suflet nostalgia după altceva. În loc “să stăm privind la cer”, să facem o legătură între cer şi pământ.

Frica de semne?

Şi apoi este acţiunea, mai degrabă intrigantă, a “semnelor”. Cât mă priveşte, nu numai că am dificultăţi însemnate în a mă prezenta în faţa altora, dar îmi este greu “să le recunosc” în cei ce cred. Mă întreb, chiar, uneori, dacă sunt capabil să-i accept ori de câte ori mă manifest cu adevărat în faţa acelora care acceptă predica mea. Am impresia, într-adevăr, că mă preocupă serios dacă anumiţi creştini au manifestat semnele unei vindecări, descoperirea libertăţii, regăsirea sensului chemării lor. Şi dacă au avut un rol activ care îi priveşte pe ei, dacă pretind că au luat în serios exigenţele lor, au recuperat sinceritatea limbajului, capacitatea critică, gustul curajului, bucuria spontaneităţii. …Probabil voi alerga grăbit spre adăposturi.

Apropo de otrăvuri

În privinţa otrăvurilor şi a şerpilor, trebuie să mărturisesc că mă simt mai liniştit în Africa, graţie minunatei pietre negre pe care mi-au dăruit-o misionarii. Acum mă aflu foarte puţin protejat, mai mult cu totul lipsit de apărare. Înţepăturile, muşcăturile, zgârieturile şi împroşcările cu venin de provenienţă umană (şi chiar pioase), au puterea de a mă paraliza, de a mă face să plâng, să protestez, să acuz. Mă mulţumesc, deci, să reuşesc, prin forţa celui Înviat, să “reciclez” în iubire toate acele realităţi neplăcute.

În fond, iubirea este miraculoasa “piatră neagră” capabilă de a neutraliza efectele letale ale unor limbi malefice şi de a face să răsară din răni un izvor de har. Adică, de a restitui otrava sub formă de blândeţe, răutăţile şi meschinăriile sub formă de mărinimie. Trebuie să mă conving că credinţa nu scuteşte drumul meu apostolic de orice fel de dificultăţi, pericole, adversităţi, micimi, lucruri neplăcute. Dar îmi permite să “trec peste”.

O unică limbă şi diferită

În sfârşit, este posibilitatea de “a vorbi limbi noi”. Nu mă obosesc să recunosc că sunt negat de anumite limbi. M-am străduit, de mai multe ori, să studiez o jumătate de duzină din ele (inclusiv spaniola, de care sunt fascinat irezistibil), dar cu rezultate dezastruoase. De acum am renunţat. Totuşi mă încăpăţânez să încerc să fac o minune de alt tip: să vorbesc o singură limbă în diferite moduri.

Mă explic. Mă poticnesc de “oameni ai lui Dumnezeu” care vorbesc mereu şi oarecum în acelaşi mod (chiar dacă sunt poligloţi). Limbajul lor este totdeauna acelaşi. Folosesc aceleaşi expresii, aceleaşi formule, fie că sunt într-o adunare de oameni cu credinţă matură, cât şi în faţa unui ateu. La patul unui bolnav de cancer, sau într-un salon (chiar de televiziune) populat de persoane decepţionate. Expresiile lor mângâietoare ar trebui să servească fie unuia care se bucură fie unui disperat, pentru un candidat la sfinţenie ca şi pentru un candidat la sinucidere.

Folosesc acelaşi limbaj pentru un copil şi pentru un adult, pentru o bătrânică evlavioasă şi pentru o domnişoară (un pic prea) uşuratică, pentru o călugăriţă de clauzură şi pentru un tânăr chinuit de problemele tipice ale vârstei, pentru un drogat şi pentru o casnică ocupată cu bilanţul familiar, pentru cel bogat şi pentru un şomer, pentru un intelectual problematic şi pentru un om simplu, pentru cel care este înfometat şi pentru cel care are preocupări legate de colesterol. Din partea mea mă sforţez – nu spun că reuşesc totdeauna, dar cel puţin încerc – să învăţ un limbaj mereu nou, adaptat persoanelor pe care le găsesc din când în când.

Trebuie, înainte de toate, să observăm disonanţa anumitor cuvinte, forţa altora, nota falsă pe care o produc în anumite situaţii. Să ne dăm seama că unele dintre ele sunt monede ieşite din uz, şi oricum nu sunt valabile pentru toţi în acelaşi fel, nu sunt în circulaţie în orice teritoriu. Sunt cuvinte capabile să dea o rază de lumină în anumite inimi. Dar aceleaşi cuvinte au puterea de a o închide pe alta, poate definitiv.

În cele din urmă, atunci când mi se întâmplă să însoţesc, cu o prezenţă discretă, pe cineva dintre bătrânii mei “în ceasul morţii noastre”, îmi dau seama cât este de important să găsesc, ici şi acolo, un limbaj diferit, să inventez cuvinte juste, “fă-mă să înţeleg” din partea aceluia care nu mai înţelege nimic, este absent, pare să fi întrerupt comunicarea. … Şi totuşi. Oare nu înseamnă că “a vorbi limbi noi” constă în a descoperi punctul sensibil din fiecare?

Piatra de scandal…

“Oameni în haine albe” împiedică pe apostoli să “stea să privească la cer”. Totuşi cineva a rămas acolo, pentru a fixa, nu atât cerul, ci o piatră. Să-mi fie permis, aici, să mă refer la un mic incident întâmplat în timpul pelerinajului meu în Ţara Sfântă. Drapelul era îndreptat spre colina numită a Înălţării şi toţi făceau un cerc în jurul unei pietre care smulgea “oh” de mirare şi suspine pioase. Cu o minimă bună voinţă, se putea vedea, pe acea piatră, urmele a două picioare. De aici, după tradiţie, s-a înălţat Isus, sub privirea uimită a discipolilor, pentru a se înălţa la cer, lăsând ca dar acel semn ultim al şederii sale terestre.

Eu, stând în spatele lor, am murmurat cu o voce un pic prea înaltă: – Ei, dacă vrem, acele urme se pot găsi, chiar mau sigure, în diferite locuri, fără să fie necesar să venim aici… Ieşirea mea a fost primită ca o blasfemie, declanşând un cor general de comentarii asupra dispreţului, şi oricum nu prea binevoitoare în privinţa mea. Ghidul mi-a aruncat o privire piezişă. Mi-am muşcat limba, dar de acum era făcută treaba, mai mult zisă. A trebuit să înghit, la predică, unele aluzii nici prea învăluite despre “scepticismul corosiv” şi despre exigenţa unei mai mari umilinţe din partea unor oameni îngâmfaţi, în afara importanţei credinţei celor simpli.

Seara, la hotel, însoţitorul m-a luat de o parte, cu o evidentă plăcere, cerându-mi explicaţii despre intervenţia mea care a declanşat scandal. – Vă interesaţi poate de arheologie? – a încercat să mă cerceteze. – Vă rog, sunt un nepregătit în materie. Şi apoi rămân convins că arheologia poate să înăsprească inima. Satisfăcută, la maximum, curiozitatea, nu cred că ar contribui la creşterea credinţei. – Îmi puteţi spune, atunci, pentru ce aţi venit în Ţara Sfântă? – a insistat acela. – Aşa, pentru a mă lăsa încântat de o atmosferă, de a fi pătruns de un parfum misterios, pentru a recrea scene improbabile… Nu desigur verificate, dar stimulente pentru fantezie. – Noi ghizii trebuie să facem să vadă, să-i ajutăm să înţeleagă – s-a justificat acuzatorul meu, calmându-se uşor. – Nimic împotrivă – am recunoscut eu. Totuşi riscul vostru este acela de a vrea să spuneţi prea mult, să descoperiţi totul, să explicaţi orice lucru. În ţara lui Isus, în schimb, trebuie să închidem ochii, să ascultăm glasul tăcerii. Intuiţia sapă mai adânc decât târnăcopul cercetătorilor. Fantezia iubirii se revelează mai exactă decât orice descriere amănunţită.

…Şi urmele paşilor

Mă îndoiesc că l-am convins pe deplin. Are puţină importanţă. Este un fapt, însă, pe care în fiecare an, în ziua Înălţării, mi-l aduc aminte. Şi mă descopăr, de fiecare dată, căutător de urme, dar “în altă parte”, departe de acel munte (nu mă preocup nici de a ajunge acolo cu imaginaţia). Vreau să spun că în condiţiile de viaţă modeste ale mele, cultiv pasiunea unui tip special de cercetare. A mea este o arheologie care nu priveşte trecutul, ci prezentul. Mă interesează să regăsesc urmele trecerii Sale în lumea de astăzi.

Rămân convins, într-adevăr, că Isus circulă clandestin pe pământ (blestemând, îndrăznesc să susţin că, de când ne-a cunoscut, nu mai reuşeşte să fie fericit fără noi, nu a mai regăsit uşa Casei). Şi lasă urme în toate părţile. Sunt urmele paşilor. Mă gândesc, de exemplu, la misionari. La cei care oferă servicii celor suferinzi, aleargă în ajutorul celor nevoiaşi. Dar şi la paşii nesiguri ai celor bătrâni. La alergările şi la jocurile copiilor (şi ale celor care reuşesc să fie “ca ei”).

Dar sunt şi urme perceptibile pe chipul unor persoane care Îl întâlnesc, Îl recunosc, şi sunt transformaţi de El. Mai ales sunt urme invizibile, dar care se pot intui săpate în inima unor persoane “însemnate” de prezenţa sa. Pentru a nu vorbi de “semnele cuielor” imprimate în trupul atâtor sărmani. Aş vrea să vă invit, cu glas scăzut: prieteni, rupeţi cercul din jurul acelei pietre. Evitaţi paza supraveghetorilor. Daţi-vă seama că El nu a mai părăsit pământul, nu reuşeşte să stea departe de el. Sunt semne peste tot. Acesta este un clandestin special. Care, în loc să ascundă urmele, le înmulţeşte cu scopul de a fi descoperit…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin