Start > Ritul bizantin > Orbul din naștere

Orbul din naștere

21 May 2009
2,528 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VI-a după Paști (A orbului)

Isus vindecă în zi de sâmbătă: este tema centrală a pericopei de astăzi. Este trist că în fața vindecării orbului din naștere, sunt persoane care nu se bucură. Isus a vindecat mulți orbi, șchiopi, surzi, dar acestui orb, Ioan îi rezervă un capitol întreg, oprindu-se asupra reacțiilor celor prezenți: mulțimea, fariseii, părinții, orbul, Isus. Evanghelistul evidențiază că această minunea, dă naștere unor discuții și luări de poziție în favoarea și împotriva lui Isus: pe de-o parte, orbul vindecat care crede, pe de alta iudeii, care se închid tot mai mult în necredința lor.

Minunea este un gest concret: un orb din naștere este vindecat. Minunea este simbol al Cuvântului care luminează pe tot omul (cfr. Io 1, 4). “Lumină”, deoarece este vorba de revelarea deplină a lui Dumnezeu, a vieții dumnezeiești: “celora care au primit Cuvântul, le-a dat putere să devină fiii lui Dumnezeu” (Io 1, 12). A-l primi pe Isus, înseamnă a umbla pe cale adevărului și a vieții (cfr. Io 14, 6).

Orbul

Starea orbului este în sine o “paralizie”, un blocaj, o stagnare, pentru că înseamnă întuneric, dependență de alții, față de care -în mod obligatoriu- trebuie să te încrezi… De fapt, “orbul anonim”, este un sărac, un marginalizat, care trăiește sub cerul liber, auzind viața, dar neputând să o guste, până când nu-l întâlnește Isus, care-l vindecă. Orbul, sincer fiind, se predă în fața evidenței și recunoaște minunea, trecând de la “întuneric”, la omul care beneficiază de “lumina ochilor” și mai departe, de lumina credinței (vederea și recunoașterea puterii lui Dumnezeu).

Logica sa este simplă. De când lumea, niciodată nu s-a mai auzit ca cineva să redea vederea unui orb din naștere: “Dacă acesta nu era de la Dumnezeu, nu ar fi putut face nimic“. Credința orbului crește încontinuu, fapt care reiese din declarațiile sale care trec de la “omul care se numește Isus“, la “un profet“, adică “unul care vine de la Dumnezeu“, ca mai apoi să-L recunoască pe Isus ,ca fiind “Domnul“. Credința lui s-a dezvoltat și maturizat într-un climat nefavorabil! Iată persecuțiile bisericii! Credința Bisericii noastre a crescut sau s-a diminuat în urma persecuțiilor? Cel care se află pe calea credinței, orbul, este singur împotriva tuturor. Chiar dacă a pierdut ajutorul lumii, a aflat mila lui Dumnezeu.

Fariseii și “supușii” lor

a. La polul opus, se află fariseii, cu inima împietrită, care nu doresc să accepte minunea evidentă, pentru că nu vor să-L recunoască pe Isus, ca fiind Mesia. Aceștia apără cu orice preț ideile lor și rămân orbi. Din această cauză își merită acuza Domnului: “Dacă ați fi fost orbi, nu ați avea nici un păcat; dar pentru că spuneți: noi vedem, păcatul vostru rămâne“.

De fapt, minunea îi dezbină pe farisei. Numai unii obiectează că vindecarea este interzisă în zi de sâmbătă, nepricepând că nu trebuie să existe legi împotriva binelui sufletesc și trupesc al omului! Mai mult, fariseii care apelau la Lege, acum nu recunosc Legea, care declară validă mărturia a două persoane (cfr. Gv 8,17).

b. Alături de farisei, se află mulțimea curioasă și bârfitoare (este el… nu este el, cel care era orb din naștere?). Mulțimea nu ia o decizie, nu este interesată de ceea ce s-a întâmplat, la fel ca persoanele care se informează cu privire la religie, doar din emisiunile televizate.

c. În ceea ce îi privește pe părinții orbului, ei sunt dominați de frică: îl recunosc ca fiu, dar consideră riscant să creadă în Isus, deoarece ar putea fi alungați din Sinagogă, pentru că aceia care mărturiseau credința în Isus, erau pedepsiți astfel.

Apostolii chemați la reînnoirea minții

Nu trebuie să mire întrebarea ucenicilor cu privire la faptul că orbirea ar putea fi consecința păcatelor cuiva, deoarece în timpul acela, boala fizică, era considerată rod al pedepsirii omului de către Dumnezeu. Preoții Vechiului Testament asociau “defectele fizice” cu “păcatul”, pentru a conserva puterea lor asupra conștiinței poporului. Această opinie nu era străină Vechiului Testament (cfr. Ieșire 20, 1-6).

Isus nu se oprește asupra cauzei bolii, ci arată scopul ei. Isus îi ajută pe apostoli să-și corecteze ideile. Nimeni nu a păcătuit! Dar prin orbirea lui se va arăta puterea lui Dumnezeu, care îl va vindeca. Ceea ce ei considerau pedeapsa lui Dumnezeu sau depărtarea lui Dumnezeu, era, de fapt, apropierea lui Dumnezeu și grija Lui pentru cei bolnavi. Mântuitorul ne învață că Dumnezeu-Tatăl, nu este răzbunător sau un judecător fără inimă, ci: milostiv, atent, respectuos, iubitor, care cunoaște și vindecă bolile trupești și mizeriile interioare ale omului.

La lumina cuvintelor lui Isus, putem înțelege că multe rele, necazuri fizice și psihice le-am fi putut evita, dacă am fi avut un comportament virtuos. Totuși este adevărat și faptul că părinții pot fi o cauză pentru bolile copiilor sau chiar, un motiv de durere: un tată care își pierde salariul la jocul de noroc, îi lipsește pe copii de cele necesare; dacă un copil se naște cu “hiv” este clar că nu este vina sa; părinții certăreți și violenți cauzează traume psihice și afective copiilor lor, care uneori rămân marcați pe viață.

Fariseii care credeau că văd corect, demonstrează că sunt mai orbi, decât orbul din naștere. Nu există un orb mai întunecat, decât acela care nu dorește să vadă adevărul și lumina!

Fariseii, orbul, Isus și minunea

1. Explicației orbului vindecat, fariseii știu să-i răspundă cu mânie, alungându-l din Sinagogă. Mai gravă decât orbirea fizică, este orbirea intelectuală a celui care și în fața evidenței, se încăpățânează în propriile-i idei preconcepute. Multe vorbe pe tema existenței lui Dumnezeu sunt deșarte, deoarece nici un orb vindecat nu poate să-i ajute să creadă în Dumnezeu, pe cei cu inima împietrită! Cu toate mijloacele de comunicare din zilele noastre, care ne informează despre orice, oare nu pretindem că le știm pe toate, când de fapt rămânem în orbirea noastră, asemenea fariseilor?

2. Odată vindecat, orbul devine profet, mărturisitor al lui Isus, discută de la egal la egal cu experții Legii, îi contrazice și le demască fățărnicia. El, care nu vedea, ajunge să vadă mai bine decât fariseii. Orbul care a experimentat iubirea lui Isus, cu cât discută mai mult cu fariseii, cu atât este mai convins, că Isus este Dumnezeu. De fapt, înaintea orbirii radicale a fariseilor, crește treptat credința orbului în Dumnezeu. El nu acceptă ideea fariseilor, cum că Isus ar fi un păcătos și mărturisește că Isus, vine de la Dumnezeu. Ca urmare, este alungat din Sinagogă. La fel se întâmpla cu primii creștini, care erau renegați de familiile lor. Identic se întâmplă și astăzi cu adevărații creștini, care sunt marginalizați.

3. Isus vindecă în zi de sâmbătă, intenționat, pentru a ne învăța că Legea este un ajutor pentru om, nu un instrument menit să condamne omul. Prin darul Legii, Dumnezeu urmărește întotdeauna binele omului. Când acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că Legea este aplicată greșit și nu corespunde voinței lui Dumnezeu. Isus vede omul. Se oprește. Nu trece pe lângă el. Îl iubește. Se apropie. Îl atinge și îi poruncește să se spele. Orbul acceptă și se vindecă. Vindecarea nu este rod al magiei, ci al ascultării cuvântului lui Dumnezeu. Dacă și noi am asculta cuvintele Domnului, am înainta pe calea către Împărăție. Odată vindecați, i-am putea ajuta și pe alții. Din contră, cel care este orb nu poate ajuta un alt orb, deoarece ar cădea amândoi în groapă.

Alungat din Sinagogă de către farisei, orbul-vindecat se trezește iarăși marginalizat. Problemele vieții nu se termină cu una, cu două… Din nou Domnul îl întâlnește. Dialogul dintre ei este unul special. Orbul, refuzat de oameni, este primit de Dumnezeu și devine un adorator al lui Dumnezeu. De fapt, Domnul ne arată că nu-i abandonează pe cei persecutați, ci îi ajută să crească și mai mult în credință. Iată că, minunea se încheie prin descoperirea sensului ei profund: întâlnindu-l din nou pe orbul vindecat, Isus îl invită să-și folosească vederea, în scopul recunoașterii Sale ca fiind Dumnezeu. Orbul răspunde și arată că are o credință absolută în Isus. De fapt, el, pe lângă lumina ochilor, recuperează și lumina credinței: a cerut o lumină și primește două. Numai în acest moment minunea este completă: iubirii lui Dumnezeu îi corespunde iubirea celui vindecat, neținând seama de pericole, ci de adevăr!

4. Toată minunea se poate înțelege doar la lumina cuvintelor lui Isus: “Până când sunt în lume, sunt lumina lumii” (v. 5). Iată cine este Isus pentru om! Minunea confirmă spusele lui Isus. Ceea ce Domnul spune, împlinește. De fapt, Isus dă vieții omului un sens și-l aduce la credință. Orbul este simbolul omului necredincios pe care Isus îl vindecă! Datorită minunii, omul poate înțelege că este orb, limitat, dar nu pentru veșnicie, ci tocmai pentru a se strădui, măcar de astăzi, să vadă adevărul. Vestea pericopei de astăzi anunță: poarta Împărăției se deschide pentru aceia care recunosc că sunt orbi, limitați, nevoiași de ajutor și convertire.

Putem spune că “minunea adevărată” se realizează în momentul în care omul vindecat mărturisește credința în Dumnezeu și Îl adoră. Din această pericopă deducem că mulți sunt aceia care susțin că văd, dar mint… Fericit este omul care recunoaște orbirea sa. Nu pentru că este orb, ci pentru că numai în clipa în care omul își acceptă propria orbire (slăbiciunile), poate într-adevăr să-și deschidă ochii și să vadă adevărata Lumină. Până când omul înțelege că nu este perfect, nu poate să-și îndrepte privirea și cererile de ajutor către Dumnezeu. Să-i cerem Domnului vindecarea trupurilor și a sufletelor și să-i permitem să ne conducă la lumina adevărului în Împărăția Sa. Amin.

Ritul bizantin