Predici

Deseori suntem surprinşi, puşi în încurcătură de evanghelii, mai ales de Evanghelia lui Ioan. Astfel este şi cazul fragmentului evanghelic pe care l-am ascultat. Câţiva greci vor să îl întâlnească pe Isus. Merg la Filip şi îi cer să le aranjeze o audienţă la Isus. Filip merge la Andrei şi împreună merg la Isus. Până aici, înţelegem. E ca un protocol, în care se merge pe cale ierarhica până la Isus. Filip şi Andrei îi spun lui Isus despre greci şi apoi… pierdem firul.

Pierdem firul pentru că Isus se lansează într-un monolog care nu are nimic de a face cu problema audienţei. Nu le spune nici “nu”, nici “da” ucenicilor. Nu le spune nici că este prea ocupat sau să revină mai târziu. Cu totul în afara contextului, el le spune: “A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului”. Şi continuă să le vorbească despre bobul de grâu care trebuie să moară ca să poată trăi din nou într-un alt mod, despre a-ţi pierde viaţa ca să o câştigi.

Cei doi ucenici probabil că s-au uitat unul la altul întrebându-se ce fel de răspuns este acesta? Şi “ce facem cu grecii nerăbdători?” Şi aveau dreptate. Răspunsul lui Isus era ieşit din context. Aşa pare, dacă nu ştim ce presupune Ioan, şi anume că Isus era într-o dispoziţie sufletească deosebită, era foarte preocupat. Simţind planând asupra sa condamnarea la moarte, Isus ajunsese la punctul în care trebuia să ia o decizie şi se luptă dacă să fugă sau să înfrunte moartea. Astfel, ca şi cum nu ar fi auzit cererea celor doi ucenici, el îşi etalează teama şi lupta din inima sa. Ceva apasă greu pe umerii lui, lucruri mult mai importante decat o banală cerere de audienţă…

La acestea se gândea Isus când a fost întrerupt de cei doi ucenici. Va fugi şi îşi va salva viaţa sau şi-o va pierde şi prin aceasta şi-o va salva? Dar noi? Vom fugi şi ne vom salva vieţile sau ne vom pierde vieţile ca să le regăsim apoi? Isus e chemat sa fie un bob de grâu care trebuie să moară pentru a trăi. Va accepta el aceasta? Şi noi suntem chemaţi să fim bobul de grâu care trebuie să moară. Putem noi accepta aceasta?

Isus ajunge la concluzia că trebuie să accepte. Nu există altă cale de mântuire. Acela care îşi salvează viaţa o va pierde; acela care o va pierde şi-o va salva (cf. In 12,25). Aceasta e calea pe care Isus o alege şi care devine înţelepciunea noastră şi moştenirea spirituală pe care ne-o lasă nouă. De aceea fragmentul evanghelic de astăzi ne provoacă şi pe noi: ce alegem: să trăim sau să murim?

Daţi-mi voie sa vă spun doua poveşti moderne care implică astfel de decizii. Există un bărbat pe care îl cheamă Sundar, născut în India, membru al religiei sikh, o religie păgână. El s-a convertit la creştinism şi a decis să rămână în India pentru a fi misionar. Într-o după-amiază târzie, Sundar călătorea în munţii Himalaia cu un călugăr budist. Era iarnă, era ger năpraznic şi se apropia noaptea. Călugărul l-a prevenit pe Sundar că vor îngheţa de frig dacă nu vor ajunge la mănăstire înainte de lăsatul serii.

Ei bine, pe când treceau pe o cărare îngustă deasupra unei stânci abrupte, au auzit un strigăt de ajutor. În prăpastie căzuse un om care îşi rupsese picioarele. Călugărul l-a avertizat pe Sundar: “Nu te opri. Dumnezeu a trimis asupra omului acestuia soarta aceasta. Trebuie să iasă din ea singur. Aceasta e tradiţia budistă. Să ne grăbim înainte de a pieri şi noi.” Dar Sundar a replicat: “Tradiţia mea nouă de creştin îmi spune că Dumnezeu m-a adus pe mine aici ca să-mi ajut fratele. Nu pot să-l abandonez.” Astfel călugărul a pornit spre mănăstire prin zăpada care începuse să cadă din abundenţă. Dar Sundar a coborât pe stâncă până la omul cu picioarele rupte, a scos o pătură din rucsacul lui şi a făcut din ea o legătură ca cele în care îşi poartă mamele copii in spate. L-a pus pe rănit în ea şi a început urcuşul anevoios spre cărare. După un timp îndelungat, ud până la piele de transpiraţie, a ajuns la cărare. Apoi a continuat prin nămeţi şi, în cele din urmă, aproape epuizat de oboseală dar încălzit de efort, a zărit luminile mănăstirii.

Dar s-a împiedicat şi a căzut; însă nu de slăbiciune. S-a împiedicat de un obiect ce era chiar pe cărare. S-a aplecat într-un genunchi, a dat zăpada la o parte şi a găsit trupul călugărului care murise îngheţat atât de aproape de mănăstire. Şi acolo, cu un genunchi în zăpadă, a spus cu voce tare cuvântul Scripturii pe care noi l-am auzit azi: “Cine-şi iubeşte viaţa o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică” (In 12,25). Şi a înţeles ce a vrut Isus să spună prin aceasta şi s-a bucurat că “şi-a pierdut viaţa” pentru altul.

Câţiva ani mai târziu, când Sundar avea şi el ucenici, aceştia l-au întrebat: “Învăţătorule, care este lucrul cel mai greu?” Sundar a răspuns: “Să nu ai nici o povară de purtat”. Nu se gândea numai la povara provocării, ci şi la povara de a lua decizii, căci nimeni nu e cu adevărat om, cu adevărat viu, adevărat ucenic al lui Cristos decât dacă acel om, la un anume moment în viaţa sa, nu ia decizia de a-şi pierde viaţa şi astfel să trăiască. E decizia de a deveni un bob de grâu, cum ne spune evanghelia, de a-l prefera pe Dumnezeu în locul eu-lui egoist.

O altă variantă a temei evanghelice o găsim în filmul Rain Man. Cei care aţi văzut filmul vă amintiţi cum Tom Cruise joacă rolul unui vânzător egoist pe nume Charles Babbitt, iar Dustin Hoffman joacă rolul fratelui mai mare Raymond, un autist care fusese trimis la un azil pentru handicapaţi. (Filmul e inspirat din viaţa reală a lui Kim Peek, un geniu “handicapat”). Charlie Babbitt nici măcar nu ştia că avea un frate mai mare căruia tatăl lor îi lasă moştenire 3 milione de dolari, în timp ce lui îi lasă doar un Buick vechi. Charlie încearcă să-l manipuleze şi să-l înşele pe fratele său ca să îi ia jumătate din bani. La urma urmelor, ce ar face un autist cu 3 milioane de dolari, când el nu ştia ce poate cumpăra cu 1 dolar? Dar în decursul filmului, aproape fără să vrea, lui Charlie începe să-i pese de Raymond. Şi fără să-şi dea seama, pentru prima dată în viaţă se gândeşte mai mult la altcineva decât la sine. Încet-încet, începe să moară pentru sine şi să trăiască pentru Raymond. La un moment dat, trebuie să ia o decizie conştientă de renunţa la sine pentru fratele său. Şi devine un alt om, un om integru. Sau, cum spunem noi, şi-a pierdut viaţa de dragul lui Raymond, numai ca să o găsească din nou.

Astfel, dragii mei, textul evanghelic pe care l-am ascultat, mai greu de înţeles la început, prinde contur, începe să aibă sens. Mai mult, ni se cere şi nouă să ne alăturăm lui Isus, lui Sundar şi lui Charlie Babbitt. Nu putem ocoli deciziile, nimeni dintre noi nu poate; putem eventual să le luăm în mod inconştient, căutând interesul egoismului nostru. Dar Evanghelia ne scoate din astfel de preocupări şi ne obligă să ne punem întrebări: care sunt lucrurile care înseamnă atât de mult pentru noi încât am fi în stare să murim pentru ele? Cine sau ce este mai important chiar decât noi înşine? La ce trebuie să renunţăm pentru a trăi cu adevărat? De dragul cui am renunţa la noi înşine? Vom încerca cu disperare să ne salvăm vieţile până acolo încât le vom pierde?

Este timpul deciziilor. Despre aceasta ne vorbeşte evanghelia şi de aceea o păstrăm în tradiţia noastră şi ne-o propune Biserica. Suntem provocaţi să dăm un răspuns la întrebarea fundamentală a vieţii, care nu este întrebarea lui Hamlet, “A fi sau a nu fi”, ci aceea a lui Isus, “A iubi sau a nu iubi”, aceasta-i întrebarea.

pr. Lucian Păuleţ Ritul latin