Predici

Mai grav decât suferinţa, este gândul suferinţei

Normal noi ne gândim la Isus pe cruce. Două lecturi de astăzi (a doua şi pagina Evangheliei) ne prezintă un punct de vedere inedit: Cristos înainte de cruce. Adică, ce a simţit gândindu-se la Pătimirea proprie. Este ceva care ne interesează în deaproape. Într-adevăr noi toţi experimentăm că gândul la suferinţă (când aceasta este numai anunţată sau imaginată) este ceva teribil.

Scrisoarea către Evrei ne prezintă un cadru de un dramatism impresionant. Isus plânge şi se cutremură la perspectiva morţii. Simte teama. Se roagă şi stăruie la Cel care ar putea să-l scape de acea încercare înspăimântătoare. Strigă şi varsă lacrimi arzătoare. Dar să ascultăm această declaraţie: “Cristos, în zilele vieţii sale pământeşti, a oferit rugăciuni şi cereri cu strigăt puternic şi lacrimi spre Cel care putea să-l elibereze de la moarte…” Isus nu înfruntă proba decisivă ca un erou neînfricat. Este un fiu ascultător, dar care refuză partea eroului pe care noi adesea i-o atribuim.

Eroul se aşează la o distanţă de neatins. El, în schimb, vrea să se manifeste ca un frate apropiat de noi. Unul care încearcă temerile noastre, trece prin frica noastră. Pe Calvar Cristos va fi dezbrăcat, i se va lua îmbrăcămintea. Dar adevărata despuiere este aceasta. El însuşi care smulge de pe sine armura, înfăţişarea cucernică. Şi apare slab, fragil, lipsit de apărare, speriat.

O durere “scandaloasă”

Mă conving tot mai mult că suferinţă armonioasă, frumoasă la vedere nu există. Şi, dacă există, nu este o adevărată suferinţă, ci teatru. Ştiu că uneori o găsim scrisă şi descrisă în cărţi. Dar aceea este numai o carte pătată de cerneală, nu de sânge. Este o mare diferenţă. Durerea, atunci când atinge anumite culmi, apare mereu “scandaloasă”, oribilă la vedere. Îmi dau seama cum se poate cânta (şi geme, natural) purtând crucea. Dar nu este posibilă purtarea crucii umflând pieptul sau luând poze edificatoare. Numai în slăbiciune, nu în forţă, este posibilă purtarea crucii.

Isus când observă profilându-se pe orizontul său linia neliniştitoare a Calvarului, nu suspină cucernic: urlă. Se poate aplica la El ceea ce p. David M. Turoldo a spus despre Iob: “Nu mai este o gură: este o rană, o crăpătură vie; şi nu mai este un cuvânt, este un răget. Acesta nu mai este o un glas de om…” Probabil prietenii lui Iob ar fi pretins să pună şi în gura lui Cristos cuvinte pioase, “exemplare”. Şi în schimb nu. Gura sa scoate “strigăte puternice”. Şi înainte de a muri, aerul va fi sfâşiat de strigătul său. Noi am dori ca Omul durerilor să ne dea răspunsuri. În schimb pe buzele sale găsim numai întrebări teribile, începând cu cea mai răscolitoare: “Pentru ce m-ai părăsit?”

Glasul lui Cristos primeşte şi exprimă disperarea noastră, protestele noastre, chinurile şi dubiile noastre, revoltele noastre. Şi este mângâietor să ne gândim că acele “strigăte puternice” nu s-au stins încă, ci sunt în continuu alimentate de durerea tuturor torturaţilor de pe pământ. Fiul lui Dumnezeu ne împrumută glasul său când gâtlejul nostru este de acum uscat. Ne împrumută lacrimile sale atunci când ochii noştri s-au ars până la uscarea izvorului de plânsete. Numai în El “gemetele mele devin rugăciune, în El singurătatea mea regăseşte o prietenie, şi noaptea mea o pătrunde cu Lumina sa de nelipsit” (Turaldo).

O ofertă suferită

Dar Cristos – urmând acelaşi text din Scrisoarea către Evrei – lasă să se întrevadă posibilitatea de a face din durerea noastră o ofertă. “O ofertă suferită”, cum a spus cineva. Desigur, liturgia suferinţei nu este ca aceea convenţională, cu rituri şi formule fixate dinainte. Este o liturgie neprevăzută, pentru care ne regăsim mereu nepregătiţi; nu urmează reguli fixe, şi cuvintele nu se pot învăţa dinainte. Adesea suntem constrânşi să facem ceea ce nu voim.

Dar este şi un aspect pedagogic în suferinţă. Fiul, într-adevăr, “a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit”. Educaţia crucii este dureroasă, şi totuşi necesară, de neînlocuit. Ascultarea din partea Tatălui nu constă în dispensarea lui Isus de la încercarea înspăimântătoare, ci în transformarea suferinţei în cale de mântuire. În textul grec este asonanţa singulară între două verbe care nu se poate traduce în italiană: patehein-matehein. Adică, suferind se învaţă. Durerea transformă pe om (iată adevărata ascultare a rugăciunii).

Toate acestea, însă, încă odată, sunt posibile numai “în Cristos”. Aşa cum notează de fapt A. Vanhoye, “transformarea care s-a realizat în El nu este o transformare individuală a unui om izolat, ci transformarea omului, comunicabilă fiecărui om”. Datorită lui Cristos, ascultarea, docilitatea totală faţă de Dumnezeu, devine şi iubire fraternă pentru oameni. Durerea acceptată din iubire devine astfel sacrament de fraternitate, şcoală a umanităţii.

Complicaţii pentru o audienţă

Relatarea din Evanghelie prezintă un demers mai degrabă descumpănitor. Se deschide, într-adevăr, cu o cerere de audienţă. Este prefigurată un fel de anticameră oficiată de secretarii Andrei şi Filip. În mod normal persoanele se apropie de Cristos direct, fără introducere. Întâlnirea, atunci, este simplă şi bucuroasă. Aici, în schimb, sunt unii Greci “simpatizanţi” care bat o cale diferită, un pic mai complicată. Cea a “cunoştinţelor, a intermediarilor.

Pentru ei pare că Isus trebuie să iasă afară, treptat, dintr-o întreagă serie de învelişuri, să înceapă de la aceea a faimei care îl învăluie de acum. Totuşi evanghelistul uită să prezinte concluzia acestor tratative laborioase dintre Greci şi Filip, apoi între acesta ultimul şi Andrei, şi în fine între aceşti doi discipoli şi Învăţătorul. Isus apare ca absent, cu totul ocupat de gândurile Pătimirii iminente. Ioan nu va vorbi despre agonia din Getsemani. O anticipă aici.

În acest punct pare să înceapă Pătimirea. Să încercăm, atunci, să schiţăm şi acest al doilea cadru. Isus este profund neliniştit, tulburat. “De acum sufletul meu este tulburat” Şi chiar nesigur: Ce trebuie să spun: Tată, salvează-mă din acest ceas?” Aceasta este, cu adevărat, ultima ispitire a lui Cristos. Încă odată Isus nu reuşeşte să intre în suferinţă senin. Se simte nesigur, şovăitor. Ca logodit cu încercarea care trebuie să vină. Strivit sub greutatea crucii, pe care încă n-a luat-o în spate, dar care este insuportabilă şi numai în gând.

Până în momentul prezent declarase că încă nu a venit ora. Însă aşteptarea, treptat scadenţa se apropie, este mereu mai chinuitoare. Acum anunţă că ora a sosit în mod iremediabil. Chiar şi El, ca mulţi dintre noi, se zbate între dorinţa de a o grăbi şi, totodată, să întârzie cât mai mult posibil. Potirul este amar tocmai pentru că este sorbit încet, picătură cu picătură, şi pare că nu se mai ajunge la fund. “Dar pentru aceasta am ajuns la această oră”. “Ajunge la acel punct decisiv, în care vrea şi alege liber ceea ce nu vrea; în care se abandonează liber în aceasta în faţa căruia totul se revoltă în El; în care El, cu toată libertatea acţiunii proprii, se scufundă în pătimirea pură” (A. Von Speyr).

Destinul sămânţei

Isus, totuşi, indică două ieşiri în drama sa: rodnicia sacrificiului; glorificarea. Primul aspect este ilustrat de parabola bobului de grâu: “În adevăr, în adevăr vă spun: dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dacă însă moare, aduce mult rod”. El este sămânţa care a căzut pe pământul nostru arid. Sămânţă destinată să străpungă crusta, să moară pentru a încolţi. “Nici o viaţă nu este posibilă fără rod, şi nici un rod nu este posibil fără moartea seminţei” (A. Von Speyr).

Noi înşine suntem rodul acelei seminţe. Într-adevăr recolta pe care Dumnezeu o seceră prin moartea Fiului este o recoltă de fii.

Chiar şi roadele pe care le culegem noi sunt rodul său. Celălalt aspect este cel al glorificării. În perspectiva specifică a lui Ioan, glorificarea nu este altceva decât manifestarea iubirii: gloria de a iubi! La fel este şi pentru noi: mişcarea descendentă de asimilare a seminţei care moare sub pământ” devine o mişcare ascendentă de transformare glorioasă. Desigur, ne este foarte greu să acceptăm acel paradox: “Cine îşi iubeşte viaţa o pierde şi cine îşi urăşte viaţa în această lume, o va păstra pentru viaţa veşnică”. Adică, este greu să recunoaştem că viaţa nu ne aparţine nouă.

Dar şi Biserica trebuie să moară pentru sine. Cea de la început, pentru a trece la păgâni, a trebuit să moară pentru tradiţiile proprii şi practicile iudaizante. În acelaşi mod Biserica de astăzi, nu poate evita, dacă vrea să se deschidă pentru ceilalţi, să retrăiască acest mister al morţii şi învierii. Pentru ea, înălţarea şi forţa de atracţie (“Eu, când voi fi înălţat de la pământ, voi atrage pe toţi la mine”) nu va putea fi desigur scena lumească.. Audienţa pentru Greci şi pentru toţi cei de departe poate fi acordată numai în despuierea de toate podoabele fastuoase. Este greu ca anumite “veşminte” să permită “vederea” lui Isus Răstignit, aşa cum ne este cerut de mulţi care se apropie cu încredere.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin