Start > Ritul bizantin > “Slujirea” tatălui biruie puterea diavolului

“Slujirea” tatălui biruie puterea diavolului

26 March 2009
2,207 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a IV-a din Post

Partea I-a

Iubiți credincioși! Evanghelia de astăzi ne vestește că pe drumul înspre Ierusalim se arată neputința omului în opoziție cu puterea lui Dumnezeu. De ceva vreme, ucenicii sunt cu Isus și văzând cum lucrează, doresc să-L imite. Crezând că nu este necesar să-L deranjeze și să-i ceară ajutorul, apostolii cad într-un dublu faliment: față de acest tată și față de Isus. Din această pericopă, înțelegem că Evanghelia scrisă de apostoli este adevărată. Voi ați scrie o carte în care v-ați face de râs?

Evanghelia relatează că ucenicii nu au putut scoate diavolul dintr-un tânăr. Puterea răului a fost mai mare decât capacitatea lor. Isus le explică faptul că vindecarea este rodul luptei împotriva răului, care necesită efort și compasiune; nu este un joc “de-a magia”. Astăzi sunt multe rele care depășesc capacitatea noastră de a le înfrunta și birui: violența, drogurile, bolile, terorismul, dar și lenea. Sunt mulți oameni care caută să facă binele, să se implice, însă se pare că, lumea în loc să fie mai bună, devine tot mai rea. Rămâne întrebarea: “pentru ce să ne luptăm în viață”?

Evanghelia ne răspunde că lumea este disperată: singură nu găsește soluții. Când Isus coboară din munți, întâlnește lume multă în jurul ucenicilor. Un tată era necăjit, deoarece un spirit rău a pus stăpânire pe copilul său. Marcu descrie în detaliu: situația tânărului; durerea tatălui; incapacitatea de a-l vindeca a ucenicilor, precum și reacția lui Isus. Pe de-o parte, avem îmbulzeala mulțimii și neputința ucenicilor în fața “stăpânirii” diavolului, pe de alta, credința în Isus, față de care diavolul își pierde toată puterea.

Isus cere informații cu privire la tânăr. Răspunsul tatălui: “Dacă poți, ai milă de noi și ne ajută”, reflectă starea de spirit neîncrezătoare a mulțimii, care este solidară, dar incapabilă să rezolve această problemă. Cuvintele “Dacă poți…” nu sunt pe placul Mântuitorului. Nu se poate să fii neîncrezător, deoarece totul este posibil celui care crede. Tatăl copilului răspunde: “Cred, Doamne. Ajută necredinței mele!” Acest răspuns reprezintă partea centrală a pericopei de astăzi. El arată că atașamentul ucenicului, în ciuda limitelor umane, trebuie să fie încrezător în Dumnezeu.

Minunea săvârșită, arată puterea lui Isus asupra răului, dar și faptul că Domnul nu vrea o propagandă populistă. Isus s-a grăbit să scoată diavolul, poruncindu-i să nu se mai întoarcă, tocmai pentru că venea lume multă.

Rămași cu Isus, ucenicii doresc să știe pentru ce nu au putut ei să înlăture diavolul din tânăr. Isus îi (și ne) informează că anumiți diavoli se pot scoate doar cu puterea rugăciunii. Credința și rugăciunea sunt strâns unite. Nu există una fără cealaltă. Discipolii decăzuseră… Mai înainte ei aveau puterea de a scoate diavolii (cfr. Mc 6, 7), iar acum nu o mai au. Le-a lipsit credința sau rugăciunea? Nouă ce ne lipsește?

Datorită unei credințe nesigure și a lipsei rugăciunii asidue, ucenicii nu reușesc să facă minunea! Lipsa de credință îndepărtează omul de Isus, pe când cel care crede sincer, are toată susținerea Domnului. Nu este ușor să crezi, dar putem învăța de la tatăl acestui tânăr care se roagă “Doamne, ajută necredinței mele!“. Oare tatăl are mai mare, mai multă credință decât ucenicii? Nu putem ști. Dar este cert că ucenicii (și toți creștinii) trebuie să se bazeze pe puterea lui Isus, care singură eliberează omul de tot răul. Să nu uităm că Isus -autorul creației și al învierii- este cel care prin cuvântul Său, se îngrijește de lume și o însănătoșește de necredință și de păcate.

Pe timpul lui Isus erau mulți cei care vorbeau despre scoaterea diavolilor. Lumea era cuprinsă de frică și mulți erau cei care profitau de teama mulțimilor. Puterea răului avea multe denumiri: Diavolul, Belzebul, Principele dracilor, Satana, Dragon, Stăpânirile, Puterile, Lucifer… (cfr. Mc 3,22.23; Mt 4,1; Apoc 12,9; Rm 8,38; Ef 1,21). Și astăzi puterea răului are diferite nume. Vedem că lumea necinstită se îmbogățește pe nedrept, profitând de frica pe care semenii o au față de diavol. Obiectivul lui Isus este să ajute omenirea să se elibereze de această teamă și să înțeleagă că sosirea Împărăției lui Dumnezeu, înseamnă venirea unei puteri mai mari decât cea a răului.

În vremea aceea, omul puternic era cel care se folosea de puterea răului pentru a bloca lumea într-o stare de frică (cfr. Mc 3,27). Puterea, forța răului subjuga persoanele și le determina să trăiască în spaimă, în întuneric și în moarte (cfr. Mc 5,2); o putere imensă, pe care nici un om nu reușea să o stăpânească (cfr. Mc 5,4). De fapt, Imperiul Roman cu “Legiunile” sale (cfr. Mc 5,9), cu armatele sale, era instrumentul care menținea această stare de asuprire. Însă Isus este omul mai puternic care biruiește și îndepărtează, alungă puterea și teroarea răului.

Chiar dacă în Scrisoarea către Romani, apostolul Pavel enumeră toate puterile răului care l-ar putea amenința pe om: “Da, eu sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de față, nici viitorul, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărți de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39), să nu uităm că, cele dintâi cuvinte ale lui Isus după Înviere poruncesc: “Nu vă fie frică! Bucurați-vă!… Pacea să fie cu voi!” (Mc 16,6; Mt 28,9.10; Lc 24,36; Gv 20,21).

Iubiți credincioși! În această lume plină de necredință și de rele, înaintea căreia ne simțim neputincioși, Isus ne dă instrumentele vindecării: credința și rugăciunea. Să nu uităm că suntem “sarea” pământului! Iată ce înseamnă postul! Suntem responsabili de înlăturarea răului din jurul nostru! Dacă într-adevăr credem, putem face ceva bun chiar în situațiile cele mai disperate. Asemenea tatălui din pericopa de astăzi, putem învăța și noi să iubim, să avem credință în Domnul, să-I cerem ajutorul, odată ce am ascultat cuvintele Sale. Singuri nu putem face nimic! Acest tată este ascultat de Isus și pentru că și-a pus viața în slujba fiului său bolnav. Din nefericire, în zilele noastre tot mai mulți părinți își neglijează proprii copii.

Tatăl tânărului ne dă o importantă lecție: îndemnat de Isus să aibă mai multă credință, formulează una dintre rugăciunile cele mai calde din întreaga Evanghelie: “Doamne, eu cred, dar ajută necredinței mele“. Da, Doamne, Tu cunoști slăbiciunea noastră și greutățile vieții noastre. Ajută-ne, atunci când credința noastră slăbește.

Câți ucenici din zilele noastre nu reușesc să vindece mulțimile de răul disperării, sau să umple sufletele de încredere și de speranță în Domnul? Tot mai mulți bolnavi sunt apăsați de tristețea și de singurătatea lor. Într-adevăr, nimic nu putem face fără Domnul! Isus a spus: “Fără Mine nu puteți face nimic“. Dar mândria i-a orbit pe ucenici: (1) făcându-i să creadă că nu mai au nevoie de ajutorul Domnului și (2) determinându-i să se bazeze doar de propriile puteri. Nu este de mirare că aceștia vor rămâne dezamăgiți de neputința lor înaintea puterii diabolice.

Fraților! Pe apostoli (și pe noi) Isus dorește să îi (să ne) învețe că răul, în diferitele lui forme, poate fi biruit cu ajutorul rugăciunii. Prin rugăciune putem ajuta ca lumea și cei dragi ai noștri, să scape de sub jugul răului, căci: “Granița dintre bine și rău trece prin interiorul inimii noastre” (sf. Francisc de Sale).

Rugăciunea este o necesitate, o datorie pentru cei care îl urmează pe Isus, în lupta contra răului. Ucenicii nu reușesc să scoată diavolul, în ciuda faptului că Isus i-a ales pentru a-i trimite în lume, cu scopul de a predica și a scoate diavolii (cfr. Mc 3,14-15). De fapt, când apostolii au fost în misiune și au predicat, lumea s-a convertit și dracii au fost alungați (cfr. Mc 6,12-13). Acum nu reușesc. Din ce motiv? Isus răspunde printr-o propoziție care iluminează multe perioade din istoria Bisericii: “Acest fel de demoni poate fi eliminat doar prin rugăciune” (Mc 9,29).

Doar un creștin care se roagă poate birui puterea pe care diavolul o are peste lume. Doar cu rugăciunea încrezătoare poate omul să umple slăbiciunile proprii, cu puterea lui Dumnezeu. Trebuie să credem că rugăciunea noastră este mult mai puternică decât ne-am putea imagina. Terapia (rețeta) pentru bolile și moartea noastră este aceea de a-I permite lui Isus să ne ia de mână și să ne ridice la viață: acest atașament indispensabil este credința. Dar, credința adevărată ne lipsește.

Fraților! Cu toții suntem chemați să repetăm cuvintele tatălui acestui tânăr: “Doamne, ajută necredinței mele” (Mc 9, 24). Această credință este atotputernică deoarece face loc, îi permite să intervină chiar puterii lui Dumnezeu, care vine în ajutorul nostru. Amin.

Partea a II-a

Pericopa din această duminică se încheie cu cea de “a doua vestire a patimilor și a morții lui Isus”, dar capitolul al IX-lea al Evangheliei după Marcu nu se încheie astfel, ci relatează că ucenicii, parcă surzi la cuvintele Mântuitorului, au alte preocupri: se ceartă cu privire la cine este “mai mare”. Ajunși la Cafarnaum, Isus dorește să-i învețe și să-i pregătească, nu doar cu privire la patima și la moartea Sa, ci și cu privire la cine este mai mare. Și pe noi Mântuitorul ne pregătește să înfruntăm suferința și moartea, mistere care stârnesc teamă și pe care nimeni, de fapt, nu le dorește.

Este vizibilă opoziția între darul de Sine pe care Isus îl vestește și dorința apostolilor de a stăpâni, a conduce, a comanda, a se afirma și a fi aplaudați de lume. Isus îi întreabă despre ce au discutat. Ei tac. Nu au curajul să răspundă. Isus își arată mila față de ei și continuă să meargă pe calea Sa: întâietatea peste alții, trebuie să fie întâietatea în slujire, iar cine slujește nu poate sta decât pe locul din urmă, “ca Fiul Omului care a venit să slujească și nu pentru ca să fie servit, și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți“. Pentru Isus, crucea a fost o alegere a slujirii, o punere a Sa pe ultimul loc! Acest mister l-a sigilat în clipa spălării picioarelor. Domnul înțelege stilul slujirii, în primirea copiilor, a celor mici și nevoiași: “Cine îi primește pe aceștia mai mici ai Mei, pe Mine mă primește“. Și aceasta este forma cea mai înaltă de a aduce o jertfă plăcută Domnului.

Crucea nu este doar suferința care se poate abate peste viața și moartea ta, ci este un stil de viață pe care tu trebuie să-l alegi: acela al slujirii și al darului gratuit de sine! Din păcate, într-o lume în care, din cea mai fragedă copilărie, tinerii sunt educați să fie competitivi, să-și caute un loc de muncă, să fugă după prestigiu și putere… învățătura slujirii gratuite și a darului, nu mai este considerată sănătoasă, benefica. Însă cuvintele lui Isus sunt clare: “Dacă cineva dorește să fie primul, să fie cel din urmă și slujitorul tuturor“. Poate cu toții trebuie să ne convertim și să ne schimbăm ideea personală despre Dumnezeu.

Această “a doua vestire a patimii lui Isus”, ne prezintă o idee nouă despre Dumnezeu, corectând astfel ideile noastre despre un “Dumnezeu glorios”.

Îl privim pe Domnul ca pe un stăpân, patron, conducător atotputernic… Însă dacă suntem atenți, când recităm Crezul, nu spunem: “Cred într-unul Dumnezeu atotputernic“, ci “Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernic“. Atotputernicia Domnului este cea a iubirii, a paternității și nu o “atotputernicie” care domină sau asuprește, ci una care slujește. Pe calea către patima Sa, pe care a mers în mod liber, Isus s-a făcut “ultimul”, dar și “slujitorul tuturor”. Crucea este adevăratul chip al lui Dumnezeu. El este Întâiul, este cel mai mare, însă în slujire, în dăruirea de sine.

Isus a căutat cu orice preț ca să reveleze despre Sine și despre Tatăl acest chip al umilinței, al disponibilității. Viața Sa ascunsă timp de treizeci de ani la Nazaret, l-a impresionat într-o zi pe Charles de Foucauld, care de atunci s-a hotărât să se pună mereu pe ultimul loc, pentru a nu fi mai prejos față de Isus. Isus s-a coborât la nivelul păcătoșilor, pentru ca nici un om înaintea lui Dumnezeu să nu se simtă jenat de propria-i mizerie.

O idee nouă despre om: Dacă aceasta este măreția lui Dumnezeu, care este măreția omului? “Cine este mai mare?” se întrebau ucenicii. În societatea noastră este normal ca lumea să caute o poziție favorabilă, de conducere. Și lumea animalelor este ierarhizată pe baza legii junglei, cei tari stăpânindu-i pe cei slabi. Isus inversează această logică: “Cine vrea să fie primul, să fie ultimul” și cine vrea să fie cel mai mare “să fie slujitorul tuturor“. Isus a inversat tendința naturală de dominare a umanității.

Observăm că nu este îndeajuns să schimbăm persoanele din funcțiile de conducere, căci cei care au fost asupriți, ajunși la putere, vor asupri la rândul lor, iar lucrurile nu se vor schimba în bine, niciodată. Istoria lumii a experimentat nu de puține ori acest fenomen al falșilor revoluționari, care prin cuvinte condamnă profitorii, dar odată ajunși “sus”, se îmbogățesc pe seama celor săraci. Isus propune o altă soluție: ca stăpânul să devină în mod deliberat, slujitorul tuturor. Este o revoluție care trebuie să se facă în interiorul omului: o schimbare a inimii… renunțarea la a domina, a stăpâni. Într-o zi, Isus le-a spălat picioarele ucenicilor, apoi le-a spus “V-am dat exemplu, pentru ca așa cum Eu am făcut, să faceți și voi” (Io 13, 13-15). Este greu de însușit acest mod de a gândi. Nici ucenicii nu înțelegeau aceste cuvinte. Doar dacă privim la exemplul sfinților, înțelegem că acest lucru este realizabil.

Isus anunță pentru a doua oară patima sa, iar ucenicii discută cu privire la cine este mai mare între ei. Isus i-a luat cu El, iar acum, fiind la nevoie, s-ar aștepta să fie înțeles, încurajat, însă apostolii au alte planuri. În fața acestei situații, Isus renunță la El învățându-i: “între voi să nu fie așa“! Domnul atotputernic, se dă la o parte pentru că este Iubirea care știe să se dăruiască pentru noi. De fiecare dată când ne punem în slujba aproapelui, ne comportăm la fel ca Isus.

Iată cât de mult seamănă apostolii cu noi. În logica lor regăsim logica noastră meschină. Cele mai multe certuri, în familie sau la locul de muncă, au loc datorită ideii de autoafirmare: căutarea unui loc dominant și a dorinței de a fi cel mai mare. Noi însă trebuie să privim la Isus și nu la oameni!

Înaintea acestor idei, Isus se așează. Este comportamentul Maestrului care are ceva important de spus ucenicilor: ca și cum le-ar trasa o nouă vocație. Ceea ce le va zice este important și decisiv pentru misiunea lor, pentru identitatea și viața lor de ucenici. Cuvintele Sale: “Cine vrea să fie primul, să fie ultimul și slujitorul tuturor” evidențiază opoziția puternică dintre “primul” și “ultimul” -care sub această formă este prezentă doar în acest text din Evanghelia lui Marcu- și arată că relațiile interpersonale sunt inversate: cel “dintâi” pe orice plan (familial, social, politic, bisericesc…) alege în mod liber să stea la urmă, să fie ultimul.

Este vorba de umilința radicală, derivată din slujire. Servitorul, diaconos, desemnează persoana care servește masa. Cuvântul exprimă o slujire concretă. Este vorba de cineva care acționează în favoarea altora; cineva care nu-i consideră pe alții simple obiecte de care să se servească pentru a-și atinge scopurile proprii sau lucruri care -odată folosite- se pot arunca. Slujitorul nu se folosește de alții, ci este la dispoziția celorlalți. El trăiește, muncește și-și consumă viața pentru alții. Acesta este planul de Biserică pe care trebuie să și-l însușescă, comunitatea Mântuitorului.

Înaintea “circului” din lume, a oamenilor care în societate se bat cu orice preț, pentru putere și succes, istoria relațiilor ucenicilor va fi în mod radical diferită. Fiecare rol cu responsabilitate este o slujire și trebuie îndeplinit ca atare. Isus întărește aceste cuvinte prin gestul Său de a lua în brațe un copil și a-l strânge la piept, de a-l pune în centrul atenției, a-i acorda timp, importanță. Din păcate mulți părinți nu se comportă astfel cu copii lor.

Copilul” este simbolul celui care nu contează în societate, nu produce și în plus, deranjează. Iată omul care valorează mai mult. Iată față de cine trebuie să fim atenți în mod particular, imitând iubirea lui Isus pentru copii și față de cei al căror simbol sunt ei: este necesar să-i “îmbrățișăm”, să-i facem să simtă toată afecțiunea noastră. Acest lucru înseamnă să-i primim, căci: “Cine primește pe unul dintre acești copii în numele Meu, pe Mine mă primește“. Isus se identifică cu imaginea fără prestigiu, slabă, neapărată a copilului și a celor neputinciosi. Iată oamenii care trebuie să fie importanți pentru apostoli, iată cine sunt cei pe care trebuie să-i primească -știind că-L primesc pe însuși Cristos- în loc să se piardă în discuții inutile, cu privire la cine este mai mare și în jocuri de ambiție. “Copilul” este simbolul “celui care slujește” (al lui Isus) și simbolul “ultimilor” în care noi îl slujim pe însuși Isus Cristos.

Copilul este emblema neputinței, care permite celor mai mari să-l domine cu ușurință; este imaginea săracului, a umilului, a neajutoratului. A respecta “copilul” este un gest care exprimă gratuitatea. A-l sluji, în numele lui Isus, înseamnă a-L sluji pe însuși Dumnezeu.

În formele cele mai diferite în care se practică ospitalitatea, în măsura în care suntem ospitalieri față de cei mai mici și nevoiași; în măsura în care le facem loc în inimile noastre, se întâmplă un lucru extraordinar pe care îl putem înțelege doar în lumina credinței: de fiecare dată este Isus cel pe care îl primim și prin El, Tatăl primește darul și onoarea de a fi oaspetele nostru. “Cine Mă primește, nu Mă primește pe Mine, ci pe Acela care M-a trimis”. “A-l sluji pe copil” înseamnă a-L sluji pe Dumnezeu! Și ce muncă poate fi mai mare, mai importantă, mai înălțătoare? Astfel trăim adevărata înțelepciune care, în spiritul “fericirilor”, construiește pacea și înțelegerea în viața comunității creștine.

Iubiți credincioși! Trebuie să-I permitem lui Isus să ne educe în acest sens, pentru a putea -odată reîntorși la casele noastre- să fim “iubirea slujitoare” a Domnului. Amin.

Ritul bizantin