Start > Ritul latin > Duminica a II-a din Postul Mare

Duminica a II-a din Postul Mare

5 March 2009
2,634 afișări

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Post (Anul B)

Cine merge astăzi în Țara Sfântă și urcă Muntele Tabor are parte de o priveliște deosebit de minunată. Până pe Muntele Tabor însă, mai ales pentru cei cu rău de înălțime sau cu rău de mașină, s-ar putea ca, din cauza serpentinelor, să li se facă rău. O dată ajunși sus, pentru toți aceștia, răul de mașină sau răul de înălțime, este înlocuit cu splendoarea a ceea ce le este dat să vadă și să trăiască. Sunt pe locul în care cu două mii de ani în urmă, Isus Cristos se schimba la față în prezența celor trei apostoli, Petru, Ioan și Iacob.

Ne aflăm în timpul sfânt al Postului Mare, iar Biserica, ne propune astăzi spre reflexie și spre însușire fragmentul evanghelic în care evanghelistul Marcu relatează momentul schimbării lui Isus la față.

Mai întâi însă ne vom opri la prima lectură, cea în care Abraham este invitat de Dumnezeu să-l ia pe propriul său fiu, să-l ducă pe Muntele Moria și să-l sacrifice acolo, în semn de ascultare și supunere față de voința lui Dumnezeu. Un gest care, la prima vedere, pentru cine nu cunoaște cât de cât Sfânta Scriptură, scandalizează: Dumnezeu, autorul vieții, cel care i-a creat pe oameni din iubire, cere unui om să sacrifice un alt om, ba mai mult, pe propriul său fiu. O mare încercare și în același timp un moment de cumpănă, chiar și pentru cei mai fideli lui Dumnezeu.

În sens strict însă, evenimentul nu este decât o punere la încercare a credinței lui Abraham și așa trebuie să rămână.

În sens larg, el ne trimite cu gândul la sacrificiul lui Dumnezeu-Tatăl, care își dă Fiul, pentru ca, prin moartea pe cruce, să-i mântuiască pe oamenii căzuți în păcat.

Scena din prima lectură, în cazul nostru, al celor care ne aflăm în drum spre sărbătoarea Învierii are rolul de a ne aminti că lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ascultarea noastră, că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii, că el nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui și că ascultarea este mai presus decât oricare alt sacrificiu.

În cazul lui Abraham, Dumnezeu nu este interesat nici pe departe de moartea lui Isac, ci doar de credința lui Abraham. Nu răul-moartea lui Isac îl interesează pe Dumnezeu, din toată această scenă, ci binele-credința lui Abraham, pentru că toate acestea, privite în lumina evangheliei de astăzi, a schimbării lui Isus la față, devin victorie. Cel care crede este victorios! Numai cel care luptă are posibilitatea ca la capăt să se învrednicească de harul victoriei. Ceea ce i s-a socotit lui Abraham drept credință a fost capacitatea lui de a asculta până la capăt, de a lupta până la capăt, știind că singura răsplată și singura logică în tot ceea ce făcea, era numai și numai Dumnezeu.

Spuneam la început că cel care urcă astăzi pe Muntele Tabor, dacă are nefericirea să se simtă rău până în vârf, acolo, în vârf, unde se află și o Biserică deosebit de frumoasă, plină de simbolistică din punct de vedere arhitectural, este răsplătit și cu o vedere splendidă a Văii Isreelului, vale străbătută de râul Chișon, râu care face ca de-o parte și de alta a lui să crească o vegetație, care ar face invidios și pe cel mai bun agricultor. Efortul este răsplătit cu splendoare.

Efortul apostolilor de a-l urma pe Isus, renunțarea la ceea ce era al lor, la modul lor de viață, chiar la voința lor, este încununat pe Muntele Tabor cu vederea unei frânturi din paradis.

În viziunea lor, de data aceasta, a apostolilor, nimic nu mai conta din ce a fost până atunci; nici efortul urcării pe munte, nici renunțărilor lor și nici măcar voința lor. “Să facem trei colibe” (Mc 9,59), o reacție care nu are nimic aparent cu ceea ce se întâmplă. Era clar; ucenicii erau fascinați de ceea ce se derula în fața privirii lor limitate de natura umană. Era prea mult să-l vadă pe Isus în splendoarea strălucirii sale paradisiace, de aceea i-a cuprins confuzia. “Să facem trei colibe” (Mc 9,59). Să se fi gândit oare la trei lăcașuri în care să locuiască pentru totdeauna aici pe pământ cele trei personaje? Să-și fi amintit într-o fracțiune de secundă de vechiul cort al alianței, care cuprindea prezența lui Dumnezeu? Sau pur și simplu, în tulburarea dată de emoție, nu mai știau ce spun? Indiferent însă pentru care variantă optăm, un lucru e sigur; strălucirea lui Isus i-a marcat, i-a fascinat.

Deseori, în Postul Mare se face aluzie la pregătirea pe care trebuie să o facă creștinii în vedere marii sărbători a Învierii, pregătire care fără doar și poate, trebuie să treacă prin drumul purificator al căii sfintei cruci. Până la înviere, Isus a trecut prin cruce. De aceea, până la Paști, Biserica propune credincioșilor devoțiunea atât de emoționantă a căii sfintei cruci, din nou poate, pentru mulți, motiv de scandal, pentru alții, motiv de mare încercare, iar pentru alții, un mod de a înțelege suferința proprie.

Cheia înțelegerii tuturor acestor “probe” sau încercări la care este supus și Abraham în prima lectură și Isus pe drumul crucii până la înviere stă în afirmația apostolului Paul din a doua lectură de astăzi: “…El nu l-a cruțat pe propriul său Fiu, ci la dat la moarte pentru noi toți, cum ar putea să nu ne dăruiască toate împreună cu el?” (Rom 8,32)

Atât încercarea lui Abraham cât și schimbarea lui Isus la față înaintea celor trei apostoli, trebuie să le vedem din perspectiva dorinței lui Dumnezeu de a salva lumea. El care, din preaplinul darurilor sale se oferă să împartă cu cineva, îl creează pe om și vrea să împartă cu el bogăția sa. Dar omul vrea, nu bogăția lui Dumnezeu, ci bogăția sa proprie. Se vrea el însuși un “dumnezeu” și cade astfel în păcat.

Omul se vrea suveran peste ceea ce nu i-a aparținut niciodată cu titlul de proprietate; e vorba de aceasta lume. Nici măcar Isac nu putea să aparțină întru totul lui Abraham, deoarece dumnezeu era cel care îl plămădise. Nici frântura de cer de pe fața lui Isus, nici Moise și nici Ilie, nu puteau să aparțină întru totul celor trei apostoli și să-i cuprindă în cele trei colibe.

În această lume totul este efemer; doar împlinirea voinței lui Dumnezeu (prima lectură) devine victorie, devine cer (evanghelia) și toate acestea din inițiativa gratuită a lui Dumnezeu (a doua lectura).

Într-un compartiment de tren, o fetiță se joacă de zor în brațele mamei sale. Era destul de mare încât să depășească simplul plâns și simpla dare din mâini. În satisfacția pe care i-o oferea atmosfera din jur, cu o jucărie în mână, din greșeală atinge ochiul mamei. L-a atins destul de tare pentru ca mama să nu mai poată continua călătoria. A coborât în primul oraș și a mers imediat la un oftalmolog. Diagnosticul era destul de sumbru: nu va mai putea vedea niciodată cu acel ochi. Jucăria îi atinsese unul din nervii principali ai ochiului. Așadar, rămăsese oarbă la un ochi. Cu celălalt însă încerca să vadă frumusețea lumii și în ea pe fetița ei care continua nestingherită să se joace.

Acesta este Dumnezeu; după ce omul prin păcat “îi scoate ochiul”, uneori din neatenție, alteori din rea voință, omul, de mii de ani continuă parcă indiferent, să joace jocul vieții. Nu-l interesează prea mult că “a înroșit” ochii lui Dumnezeu prin atitudinea sa păcătoasă. El continuă să facă jocurile sale, uneori meschine, alteori indiferent față de voința lui Dumnezeu.

În Duminica a doua din Postul Mare, Biserica ne îndeamnă să ascultăm de voința lui Dumnezeu, chiar dacă această voință înseamnă “jertfirea lui Isac”, jertfirea capriciilor noastre, a hobby-urilor noastre, a distracțiilor noastre, a pretențiilor și a dorințelor noastre, uneori greu de înțeles și pentru noi. Doar ascultând de voința divină, ne vom putea alătura celor trei apostoli pe Muntele Tabor și cu ei ne vom putea bucura de fărâma de cer de pe fața lui Isus, cer care odată experimentat, nu poate să nu ne schimbe.

Să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne dea din preaplinul darurilor sale, să ne dea din cerul său și să nu-i “scoatem ochii”, acuzându-l că ne cere lucruri imposibile. Amin.

Ritul latin