Start > Ritul latin > A se urca pe un scaun pentru a-l vedea pe Dumnezeu

A se urca pe un scaun pentru a-l vedea pe Dumnezeu

6 March 2009
797 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Post (Anul B)

Dumnezeu uneori, exagerează

Nu, nu sunt suficiente intențiile bune. Mi s-a întâmplat să ascult pe un predicator care interpreta în acest sens “minimalizând” episodul răscolitor al lui Abraham căruia i s-a cerut de către Dumnezeu să sacrifice pe fiul promisiunii. După el, totul se reducea simplu la o chestiune de disponibilitate, dorință, chiar intenții bune. “Nu este cazul să exagerăm, Dumnezeu se mulțumește cu puțin, este înțelegător”, concludea acel preot, lăsând să se întrevadă că Domnul face reduceri la prețul credinței, și chiar al moralei.

Prea comod, amice. Am fi dispuși să dăm totul. Numai să nu ni se ceară (aproape) nimic. Capabili de a părăsi toate. Numai să nu fim luați în serios. Gata de a spune “iată-mă!” Numai să nu fiu chemat. Reușim chiar să oferim ceea ce ținem ca cel mai scump. Dar cu intenția secretă (și aici nu suntem pe terenul “intențiilor bune”) de a-l recupera în orice chip, permițându-ne diferite forme de compensație. În sfârșit, suntem determinați să înălțăm mâna. Numai ca Dumnezeu să ne-o oprească. În schimb, Dumnezeu nu totdeauna se mulțumește cu intențiile bune.

Mai mult, aproape niciodată. Pentru a pune la încercare credința noastră, vrea să vadă ceva mai mult, așteaptă demonstrații practice. Însuși Abraham nu și-a pus pe față învelișul confortabil al intențiilor bune. S-a pus pe drum, a săvârșit gesturi concrete, a înălțat mâna… Nu totdeauna Dumnezeu spune “ajunge, am văzut inima ta bună…” Adesea nu ne cruță dezlipirea dureroasă, sfâșierea. El însuși “nu l-a cruțat pe Fiul său propriu, ci l-a dat pentru noi toți” Dacă suferă cineva ceva, Dumnezeu acceptă. Dacă îți înalți mâna, El nu ți-o respinge. Dacă spui “iată-mă!” te ia în serios. Întreaga situație a lui Abraham (și nu numai episodul de la care am plecat) lasă să înțeleagă clar că Dumnezeu nu se mulțumește cu puțin.

“Totul” este cifra iubirii, pe lângă cea a credinței. Și când ai dat totul, poți fi sigur că îți mai cere ceva.

Haină de lumină

Este normal ca tradiția primitivă, gândindu-se la faptul istoric trăit de Petru, Iacob și Ioan, să aibă o semnificație deosebită, care o susținea în situația dificilă pe care o traversa. “Astăzi, pe munte, acela care era îmbrăcat în acele veșminte triste din piele, a îmbrăcat haina divină, “s-a îmbrăcat cu lumină ca și cu o haină” Ps 103,2″ (Anastasie Sinaitul). Consider că este potrivit să ne oprim asupra frazei lui Petru: “Învățătorule, ce frumos este pentru noi să stăm aici”. După unii interpreți, ea ar fi fost înțeleasă într-o dimensiune concretă: “Este un lucru bun că noi suntem aici”. Adică: Petru ar fi afirmat utilitatea prezenței sale, împreună cu cei doi tovarăși, pentru a putea înălța trei corturi. În sfârșit, propunerea sa ar fi fost nici mai mult nici mai puțin decât propunerea cu totul normală de ospitalitate.

Eu văd aici mai degrabă un înțeles de plinătate și de fericire, care ar fi voit să se prelungească la infinit. Dorința sa este spontană de a “eterniza un moment privilegiat” (X.L.Dufour). Cortul este adesea considerat ca locuința divinității (Ex 26,7). Se poate gândi la intenția lui David de a construi lui Dumnezeu o locuință asemănătoare cu casa proprie. Și aici se face o referire la sărbătoarea corturilor, sau a colibelor. Era sărbătoarea prin excelență a evreilor, și dura șapte zile. Mai întâi celebrare agricolă, mai târziu s-a transformat amintind un eveniment salvific: șederea “sub corturi” în timpul Exodului. Avea loc la începutul toamnei. Orice familie lăsa casa proprie și mergea să locuiască în colibe făcute din ramuri împletite, și sub corturi!

Se dădea și o interpretare sugestivă în cheie mistică a acestei locuiri familiare în colibe: “Din moment ce omul locuiește în această colibă, Shekinah (adică, prezența lui Dumnezeu) întinde aripile sale asupra colibei și se instalează în compania a șapte personaje biblice, adică: patriarhii Abraham, Isac, Iacob, Iosif cel drept, Moise profetul, Aron preotul, și regele David. În fiecare seară cel credincios invită pe unul, începând cu Abraham pentru a sfârși cu David. Aceste suflete sfinte îi însoțesc, pe rând, în timpul celor șapte zile cât durează sărbătoarea. Coliba este împodobită astfel ca “Templul spiritualității” (Zobar, III.).

Schimbarea la față ca o întrerupere

Va fi suficient să facem o apropiere. După întoarcerea celor Doisprezece, Isus spune: “Veniți voi singuri, într-un loc singuratic, și odihniți-vă puțin” (Mc 6,3). Aici avem: “I-a condus pe un munte înalt, într-un loc izolat, numai pe ei singuri…” Motivul poate să fie același: oboseala și nevoia de odihnă. În primul caz, este oboseala fizică, după obositoarea misiune apostolică. Aici este un alt tip de oboseală, căreia putem să-i dăm numele de tulburare, decepție, descurajare, nesiguranță, rătăcire. Isus, într-adevăr, a vorbit, cu o claritate extremă, despre patima și moartea sa, și a subliniat fără echivoc exigența, pentru discipoli să parcurgă același itinerar dureros. Șocul provocat de acea prevestire trebuie să fi fost însemnat, și nu cu totul înțeles. Apostolii, de aceea, au nevoie să prindă puteri, să primească forță și curaj, să scoată un “da” după o astfel de întorsătură neprevăzută. Astfel și în această împrejurare, ca și în cele precedente, odihna are loc în jurul persoanei Învățătorului.

Că este vorba de o odihnă benefică și plăcută, cu toate efectele, o demonstrează Petru care, așa cum am notat, ar vrea s-o prelungească pentru cine știe cât timp. Deci, întreruperea-pauza în vederea unei călătorii anevoioase. În acest sens se poate interpreta și prezența lui Moise și Ilie, două personaje care au avut o experiență excepțional de intimă a divinității în momente dramatice, de oboseală, să spunem și de criză, în desfășurarea misiunii lor. Întrerupere, dar și început. Vestirea explicită a Pătimirii, într-adevăr, înseamnă o cotitură decisivă în magisterul lui Isus, ca și în urmarea discipolilor. Și un rol cu totul special, în această perspectivă, îl are “glasul din nori”. Dumnezeu în persoană oferă propria garanție reprezentanților discipolilor: Isus, Fiul său, cel iubit, este Profetul pe care trebuie să-l asculte (ascultare-obediență). Trebuie să ia în serios cuvintele sale, chiar și atunci când vorbește despre suferință. Trebuie să-l urmeze pe drumul care, prin cruce, conduce la glorie. Poate, în acest punct, Petru începe să înțeleagă absurditatea cuvântului său care pretindea să-l abată pe Isus de a face acel drum dureros.

Muntele și scaunul de bucătărie

Textul Schimbării la Față ne atinge de aproape. Descoperim că, cu Isus, a venit timpul în care oamenii pot să fie transformați. Există în creatură aspirația de a depăși propriile limite. Omul este făcut pentru glorie. Isus le manifestă că este ceva, în El, care merge dincolo de ceea ce este și ceea ce face. Are posibilitatea de a participa la vederea lui Dumnezeu însuși, chiar în condiția proprie umană. Este semnificativ faptul că nu se reușește să se dea o așezare precisă, din punct de vedere geografic, muntelui Schimbării la Față. El, de fapt, face parte din geografia noastră interioară. Poate să fie oricare loc “izolat”. “Muntele înalt”poate să fie și un scaun de bucătărie.

Nu este vorba de o retragere totală din viața obișnuită. Deși în cadrul lumii tale, este posibil să fii transferat într-o altă lume, fără a pierde pentru aceasta contactele cu realitatea obișnuită. Totuși trebuie să fie momente “deosebite”. Experiența spirituală ne descoperă lucrurile exterioare obișnuite și face loc la o explozie interioară, a cărei stâncă ascuțită luminoasă ar trebui să lumineze drumul în continuare. Rămâne fundamentală necesitatea suferinței și a morții – în formele cele mai diferite pe care le pot lua – pentru a ne deschide unei înțelegeri noi, unei cunoașteri diferite.

Plinătate și nedesăvârșire

J. Becquet (Lecturi din evanghelii, Seuil 1972) notează că experiența Schimbării la Față este semnul plinătății și al nedesăvârșirii. Și aduce acest exemplu: Să ne gândim la anumite întâlniri între prieteni. Este mereu un moment în care avem impresia că adunăm adevărul cel mai profund de la altul. Ființa sa apare ca și goală. Sunt momente de extaz. Reîntorși la realitate, însă, trebuie să admitem că nu este posibil să cunoaștem total pe celălalt. În el rămâne mereu o zonă de mister, încă de explorat mai departe. Și totuși se păstrează amintirea de nezdruncinat, tăiată în carne vie, a acelei experiențe privilegiate. Ea nu este încheiată, ne împinge mai departe, în așteptarea cunoașterii a altor momente tot atât de frumoase, și în același timp în disponibilitatea de a face să moară, în sine, tot ceea ce ar putea fi un obstacol.

Apostolii, la Schimbarea la Față, au observat un sens de plinătate, au avut impresia că au prins identitatea adevărată a lui Isus. Și totuși s-au descoperit neputincioși, nu numai pentru a prelungi acea experiență după dorințele proprii, dar și să o repete (cel puțin până la venirea Duhului Sfânt la Rusalii). În sfârșit, seduși și învinși. Trebuie, de aceea, să fim atenți împotriva unei ispite care poate să atace pe creștin pe acest drum: “A ne opri la o etapă, a întrerupe drumul și a absolutiza experiența proprie ca și cum ar fi definitivă, a canoniza punctele de vedere proprii, care, în ciuda a toate, rămân tot umane. În orice punct creștinul trebuie să se deschidă ca unul care este în mers, nu unul care a ajuns. Absolut nu este decât persoana lui Isus, pe care el îl urmează” (J. Bequet).

Misterul se descoperă puțin câte puțin. Și orice experiență, oricât de elevată, este mereu provizorie, niciodată încheiată sau definitivă. Aceste considerații ar trebui să ne poarte la adoptarea unei pedagogii particulare chiar spre alții. Este necesar să respectăm etapele intermediare, să însoțim cu răbdare căutarea lor. Nu trebuie să ne grăbim să răspundem, mai ales când ei nu și-au pus încă întrebările…

Dumnezeu din viața de fiecare zi

“Privind în jur, nu au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei…” Și, uneori, nu-l vezi nici pe El. Isus “singur cu ei” este cel care dispare, se ascunde, pare absent. Este Dumnezeul de fiecare zi. După orice experiență de intimitate cu El, este o inevitabilă cădere în întuneric. Este mereu aceeași perspectivă de glorie, dar într-o formă diferită, cea a vieții și a ocupațiilor din fiecare zi. Este vorba de a transfigura realitățile cele mai banale, obișnuitul. Trebuie să ne mulțumim cu Cuvântul său.

Creștinilor nu le este permis să trăiască în iluzie: realitățile cele mai dureroase ale existenței nu sunt eliminate. Trebuie să ne ajungă asigurarea lui Paul: “Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” Dacă Dumnezeu este de partea noastră, pentru ce să ne temem de întuneric? Dacă Isus Cristos “mijlocește” în favoarea noastră, de ce să cedăm descurajării după anumite păcate? Noi, prea adesea, nu reușim să vorbim bine despre El. El, însă, știe mereu să vorbească bine despre noi Tatălui.

Darul unei raze

“Ți-am făcut darul glasului meu, / apoi… al unei raze. / Deci m-am descoperit ție în iubirea mea ca o lumină. / Apoi am devenit un nor mic care părea de foc. / Venind de sus, și oprindu-mă pe capul tău, / ți-am acordat numai să contempli această aparență, / am consumat opacitatea din trupul tău, întunericul din capul tău…” (Simeon – noul teolog).

Ritul latin