Cine merge astăzi în Ţara Sfântă şi urcă Muntele Tabor are parte de o privelişte deosebit de minunată. Până pe Muntele Tabor însă, mai ales pentru cei cu rău de înălţime sau cu rău de maşină, s-ar putea ca, din cauza serpentinelor, să li se facă rău. O dată ajunşi sus, pentru toţi aceştia, răul de maşină sau răul de înălţime, este înlocuit cu splendoarea a ceea ce le este dat să vadă şi să trăiască. Sunt pe locul în care cu două mii de ani în urmă, Isus Cristos se schimba la faţă în prezenţa celor trei apostoli, Petru, Ioan şi Iacob.

Ne aflăm în timpul sfânt al Postului Mare, iar Biserica, ne propune astăzi spre reflexie şi spre însuşire fragmentul evanghelic în care evanghelistul Marcu relatează momentul schimbării lui Isus la faţă.

Mai întâi însă ne vom opri la prima lectură, cea în care Abraham este invitat de Dumnezeu să-l ia pe propriul său fiu, să-l ducă pe Muntele Moria şi să-l sacrifice acolo, în semn de ascultare şi supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Un gest care, la prima vedere, pentru cine nu cunoaşte cât de cât Sfânta Scriptură, scandalizează: Dumnezeu, autorul vieţii, cel care i-a creat pe oameni din iubire, cere unui om să sacrifice un alt om, ba mai mult, pe propriul său fiu. O mare încercare şi în acelaşi timp un moment de cumpănă, chiar şi pentru cei mai fideli lui Dumnezeu.

În sens strict însă, evenimentul nu este decât o punere la încercare a credinţei lui Abraham şi aşa trebuie să rămână.

În sens larg, el ne trimite cu gândul la sacrificiul lui Dumnezeu-Tatăl, care îşi dă Fiul, pentru ca, prin moartea pe cruce, să-i mântuiască pe oamenii căzuţi în păcat.

Scena din prima lectură, în cazul nostru, al celor care ne aflăm în drum spre sărbătoarea Învierii are rolul de a ne aminti că lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ascultarea noastră, că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, că el nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui şi că ascultarea este mai presus decât oricare alt sacrificiu.

În cazul lui Abraham, Dumnezeu nu este interesat nici pe departe de moartea lui Isac, ci doar de credinţa lui Abraham. Nu răul-moartea lui Isac îl interesează pe Dumnezeu, din toată această scenă, ci binele-credinţa lui Abraham, pentru că toate acestea, privite în lumina evangheliei de astăzi, a schimbării lui Isus la faţă, devin victorie. Cel care crede este victorios! Numai cel care luptă are posibilitatea ca la capăt să se învrednicească de harul victoriei. Ceea ce i s-a socotit lui Abraham drept credinţă a fost capacitatea lui de a asculta până la capăt, de a lupta până la capăt, ştiind că singura răsplată şi singura logică în tot ceea ce făcea, era numai şi numai Dumnezeu.

Spuneam la început că cel care urcă astăzi pe Muntele Tabor, dacă are nefericirea să se simtă rău până în vârf, acolo, în vârf, unde se află şi o Biserică deosebit de frumoasă, plină de simbolistică din punct de vedere arhitectural, este răsplătit şi cu o vedere splendidă a Văii Isreelului, vale străbătută de râul Chişon, râu care face ca de-o parte şi de alta a lui să crească o vegetaţie, care ar face invidios şi pe cel mai bun agricultor. Efortul este răsplătit cu splendoare.

Efortul apostolilor de a-l urma pe Isus, renunţarea la ceea ce era al lor, la modul lor de viaţă, chiar la voinţa lor, este încununat pe Muntele Tabor cu vederea unei frânturi din paradis.

În viziunea lor, de data aceasta, a apostolilor, nimic nu mai conta din ce a fost până atunci; nici efortul urcării pe munte, nici renunţărilor lor şi nici măcar voinţa lor. “Să facem trei colibe” (Mc 9,59), o reacţie care nu are nimic aparent cu ceea ce se întâmplă. Era clar; ucenicii erau fascinaţi de ceea ce se derula în faţa privirii lor limitate de natura umană. Era prea mult să-l vadă pe Isus în splendoarea strălucirii sale paradisiace, de aceea i-a cuprins confuzia. “Să facem trei colibe” (Mc 9,59). Să se fi gândit oare la trei lăcaşuri în care să locuiască pentru totdeauna aici pe pământ cele trei personaje? Să-şi fi amintit într-o fracţiune de secundă de vechiul cort al alianţei, care cuprindea prezenţa lui Dumnezeu? Sau pur şi simplu, în tulburarea dată de emoţie, nu mai ştiau ce spun? Indiferent însă pentru care variantă optăm, un lucru e sigur; strălucirea lui Isus i-a marcat, i-a fascinat.

Deseori, în Postul Mare se face aluzie la pregătirea pe care trebuie să o facă creştinii în vedere marii sărbători a Învierii, pregătire care fără doar şi poate, trebuie să treacă prin drumul purificator al căii sfintei cruci. Până la înviere, Isus a trecut prin cruce. De aceea, până la Paşti, Biserica propune credincioşilor devoţiunea atât de emoţionantă a căii sfintei cruci, din nou poate, pentru mulţi, motiv de scandal, pentru alţii, motiv de mare încercare, iar pentru alţii, un mod de a înţelege suferinţa proprie.

Cheia înţelegerii tuturor acestor “probe” sau încercări la care este supus şi Abraham în prima lectură şi Isus pe drumul crucii până la înviere stă în afirmaţia apostolului Paul din a doua lectură de astăzi: “…El nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci la dat la moarte pentru noi toţi, cum ar putea să nu ne dăruiască toate împreună cu el?” (Rom 8,32)

Atât încercarea lui Abraham cât şi schimbarea lui Isus la faţă înaintea celor trei apostoli, trebuie să le vedem din perspectiva dorinţei lui Dumnezeu de a salva lumea. El care, din preaplinul darurilor sale se oferă să împartă cu cineva, îl creează pe om şi vrea să împartă cu el bogăţia sa. Dar omul vrea, nu bogăţia lui Dumnezeu, ci bogăţia sa proprie. Se vrea el însuşi un “dumnezeu” şi cade astfel în păcat.

Omul se vrea suveran peste ceea ce nu i-a aparţinut niciodată cu titlul de proprietate; e vorba de aceasta lume. Nici măcar Isac nu putea să aparţină întru totul lui Abraham, deoarece dumnezeu era cel care îl plămădise. Nici frântura de cer de pe faţa lui Isus, nici Moise şi nici Ilie, nu puteau să aparţină întru totul celor trei apostoli şi să-i cuprindă în cele trei colibe.

În această lume totul este efemer; doar împlinirea voinţei lui Dumnezeu (prima lectură) devine victorie, devine cer (evanghelia) şi toate acestea din iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu (a doua lectura).

Într-un compartiment de tren, o fetiţă se joacă de zor în braţele mamei sale. Era destul de mare încât să depăşească simplul plâns şi simpla dare din mâini. În satisfacţia pe care i-o oferea atmosfera din jur, cu o jucărie în mână, din greşeală atinge ochiul mamei. L-a atins destul de tare pentru ca mama să nu mai poată continua călătoria. A coborât în primul oraş şi a mers imediat la un oftalmolog. Diagnosticul era destul de sumbru: nu va mai putea vedea niciodată cu acel ochi. Jucăria îi atinsese unul din nervii principali ai ochiului. Aşadar, rămăsese oarbă la un ochi. Cu celălalt însă încerca să vadă frumuseţea lumii şi în ea pe fetiţa ei care continua nestingherită să se joace.

Acesta este Dumnezeu; după ce omul prin păcat “îi scoate ochiul”, uneori din neatenţie, alteori din rea voinţă, omul, de mii de ani continuă parcă indiferent, să joace jocul vieţii. Nu-l interesează prea mult că “a înroşit” ochii lui Dumnezeu prin atitudinea sa păcătoasă. El continuă să facă jocurile sale, uneori meschine, alteori indiferent faţă de voinţa lui Dumnezeu.

În Duminica a doua din Postul Mare, Biserica ne îndeamnă să ascultăm de voinţa lui Dumnezeu, chiar dacă această voinţă înseamnă “jertfirea lui Isac”, jertfirea capriciilor noastre, a hobby-urilor noastre, a distracţiilor noastre, a pretenţiilor şi a dorinţelor noastre, uneori greu de înţeles şi pentru noi. Doar ascultând de voinţa divină, ne vom putea alătura celor trei apostoli pe Muntele Tabor şi cu ei ne vom putea bucura de fărâma de cer de pe faţa lui Isus, cer care odată experimentat, nu poate să nu ne schimbe.

Să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne dea din preaplinul darurilor sale, să ne dea din cerul său şi să nu-i “scoatem ochii”, acuzându-l că ne cere lucruri imposibile. Amin.