Start > Ritul latin > Convertiți-vă și credeți în evanghelie

Convertiți-vă și credeți în evanghelie

27 February 2009
889 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica I-a din Post (Anul B)

În preajma unui mare eveniment, fiecare conducător simte trebuința unui timp de reculegere, de reflexie, în care să-și adune forțele, ca apoi să se poată avânta în acțiune.

Cristos este împins de Duhul Sfânt, de iubirea divină, în pustiu spre a se pregăti pentru misiunea sa: vestirea Evangheliei. El lasă în urmă obișnuințele zilnice, ritmul vieții, legăturile de familie și de prietenie, spre a păși pe calea nouă deschisă prin botez și care îl va duce la împlinirea Misterului pascal.

Evanghelia lui Marcu este cea mai scurtă, este ca o schiță a vieții lui Isus. Episodul de azi (Mc 1,12-15) ne este exemplu: numai în patru versete cuprinde perioada a 40 de zile și apoi o mare parte a activității lui Isus din Galilea.

Faptul că după botez, când a fost proclamat oficial de Tatăl ceresc drept Fiul său iubit în care își află toată bucuria și a fost uns de Duhul Sfânt, Isus se retrage în pustiu, pentru evanghelistul Marcu constituie un punct esențial din cunoașterea Învățătorului și pe care îl va urmări până la sfârșit: Isus fuge de triumfalismul mesianic.

Pustiul, pentru Isus, constituie un loc preferat: aici nimic nu-l poate despărți de Dumnezeu; aici se refugiază când vrea să se roage (Mc 1, 35; Lc 5, 16); aici se retrage când vrea să scape de lumea prea incomodă (Mc 1,45; Mt 14,13; Lc 4,42; In 11,54); aici îi aduce pe ucenici spre a se odihni puțin (Mc 6, 31 ș.u.); aici atrage mulțimile când vrea să le dea o adevărată lecție despre providența divină (Mc 8, 4; Mt 15, 33); tot de aici, ca de pe o catedră, ne vorbește și nouă azi prin trei fapte: se lasă ispitit de diavol, intră în comuniune cu fiarele sălbatice și acceptă să fie slujit de îngeri.

Pustiul mai este și simbolul ascezei, al vieții chinuite, dar în care se afirmă spiritul întărit de Duhul lui Dumnezeu, care poate domina materia, natura moartă: nisipul sâcâietor, pietrele și stâncile supra-încălzite de soare sau supra-răcite de frigul nopții etc.

Ispitirea. În primul rând evanghelistul Marcu vede în Cristos din pustiu chipul noului Adam. Tot așa îl vede si sf. Paul în scrisorile sale (cf. Rom 5, 12-21; 1Cor 15, 21-22). Aceasta vrea să spună că Isus a venit să repună pe orbita normală planul original al creației. El nu este un ins singuratic și rătăcit în istorie, ci este o forță care trebuie să miște istoria din interiorul ei, conform cu planul primar al Creatorului. Prin urmare, a-i înțelege Evanghelia lui Isus numai pe plan pur spiritual și escatoligic înseamnă o trădare totală.

Este adevărat că Isus, cu toată condiția sa divină, afirmată deja, nu este un superman – supraom – ci un om ca toți oamenii. Din acest motiv este supus ispitelor diavolului. Acest lucru îl arată și sfântul Paul în scrisoarea către Filipeni (2, 6-8). Biserica, deși este de origine divină prin Capul ei, nu trebuie să se încreadă în condiția ei divină și să se creadă scutită de ispitele inerente omenirii. (cf. CBL p. 1022).

Animalele sălbatice. La marii sfinți contemplativi se constată acea relație pur spirituală cu Dumnezeu numită parrhesía sau liber acces la Dumnezeu, care este «sensul interior constant unit cu Dumnezeu», pe care primul om l-a avut, dar pe care l-a pierdut prin păcat. Isus îl redă celor botezați care caută pustiul, locul de întâlinire cu Dumnezeu și acest «pustiu» trebuie să-l găsească în propria ființă, conform cu acea minunată învățătură a lui Dionizie Areopagitul dată lui Timotei: Tu, iubitule Timotei, printr-un exercițiu foarte riguros față de contemplările mistice, părăsește simțurile și activitățile intelectuale, toate lucrurile sensibile și inteligibile, toate cele ce sunt și care nu sunt; și în deplină uitare a lor, îndreaptă-te, pe cât este posibil, spre unirea cu acela care întrece orice fel de existență și cunoaștere. De fapt, prin acest efort irezistibil, și absolut smuls din tine însuți și din tot ce există în jurul tău și eliberat de toate, te vei putea înălța spre raza supranaturală a divinității umbrite (TEOLOGIA MISTICA,I,1 PG 3, 997B-1000A).

Adam avea, nu numai parrhesía, ci și kardiognosía, adică acea clarviziune care citește în inima tuturor ființelor, spre a le cunoaște în natura lor intimă și datorită căreia le dădea numele (cf. Gen 2, 19) și pe baza căreia ele ascultau de glasul lui. Acest lucru nu este considerat miraculos, ci însușire naturală a celor curați cu inima. Păcatul este acela care a ridicat un zid între om și om, între om și animale: oamenii se urăsc și animalele se sălbătăcesc. Când însă ne curățim interior, citim în inima aproapelui ca într-o carte deschisă și dacă întâlnim un animal sălbatec, îl putem îmblânzi prin priviri. Nenumărate sunt cazurile în istorie în care copiii nevinovați s-au întâlnit cu fiarele sălbatice, care, nu numai că nu le-au făcut nici un rău, ci chiar le-au făcut bine. Kardiognosía fiind dar natural, Isus a venit să restaureze natura și ne-a arătat cum prin botez, post și rugăciune se poate trăi în armonie cu fiarele sălbatice.

Nu trebuie să ne surprindă faptul că Noe, având această «clarviziune a inimii» a adus și a trăit în arcă împreună cu animalele de tot felul pe perioada potopului și păsările, porumbeii, i-au slujit de mesageri, ca niște îngeri (Lectura I-a).

Îngerii îi slujeau. Vede, oare, evanghelistul Marcu, în slujirea îngerească aceeași acțiune a porumbeilor lui Noe? Anunță ei vestea că potopul, pedeapsa, divină a încetat prin Isus care a luat asupra sa potopul păcatelor? Credem că da.

Potopul. Curățită de apele potopului, s-a născut o nouă omenire din inițiativa lui Dumnezeu care a voit să intre din nou în bune relații cu omul și pentru aceasta i-a oferit alianța sa: universală și veșnică, simbolizată prin curcubeu. Omul nou al alianței este Noe și familia sa, scoși din apă, așa cum lumea însăși a fost scoasă din haos. Ca și la prima creație, omului i se repetă acelaeași cuvinte: creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul, stăpâniți-l și faceți-vă locuința voastră aici. Toate trebuie să se desfășoare în armonie și să fie respectată viața, de la om și până la cea mai mică ființă. Cu alte cuvinte: greșeala împotriva vieții va fi o ofensă adusă lui Dumnezeu. Viețuitoarele sunt așa-zise locuri teologice, în care credința a descoperit acțiunea creatoare și slvatoare a lui Dumnezeu. În fața mulțimii de creaturi scoase din haos (din arcă), ordinea naturală se prezintă ca un dar al lui Dumnezeu. Ori de câte ori va apărea curcubelul, se va reaminti omului că lumea este în mâna lui Dumnezeu (cf. MAC p. 96-97).

După cum Noe a părăsit arca și a pus temelia unei lumi noi, tot așa Isus părăsește pustiul după ce Ioan Botezătorul a fost arestat, spre a vesti Împărăția lui Dumnezeu, pe care profetul – glasul celui care strigă în pustiu – o arătase ca fiind aproape. Prima noutate oferită de Isus nu constă în această vestire prevestită, ci în faptul că o începe din Galilea, dintr-o provincie disprețuită, obscură, loc de întâlnire al neamurilor, adică al păgânilor în conviețuire cu israeliții; nu începe de la Ierusalim, din capitală, de acolo unde se afla templu. Marcu arată prin acest fapt fuga lui Isus de triumfalismul mesianic, așa cum am specificat deja de la începutul predicii. A doua noutate constă în faptul că Împărăția lui Dumnezeu este ceva supranatural, nu un «summum bonum» care s-ar putea dobândi progresiv prin propriile forțe. Realizarea ei aparține viitorului, dar condiționează omul prezent: dacă omul primește acum Cuvântul lui Dumnezeu cu credință, cu umilință și ascultare; chemarea la «convertire», la «schimbarea vieții», intră în orbitra acelei împărății care deja a ajuns, fără ca omul să fi contribuit cu ceva; și în acest caz Evanghelia este pentru el cu adevărat vestea cea bună (cf. CBL p. 1022-1023).

Convertirea este o angajare totală, trebuie să cuprindă tot omul, tup și suflet, nu numai în ceea ce privește renunțarea la păcat, ci mai ales ca o nouă orientare spre viitor, spre iubire. Iubirea l-a adus pe Isus pe pământ, l-a scos din pustiu și l-a pus pe drumurile Palestinei pentru a vesti Impărăția. Este foarte frumoasă afirmația lui Platon: Omul este atât de mare pe cât de mare îi este iubirea. Cine iubește lucrurile materiale este materialist; cine iubește muzica este muzician; cine îl iubește pe Dumnezeu este o ființă divină. Iubirea de Dumnezeu, așadar, este cea mai bună tendință a sufletului omenesc. (cf.Tomas Spidlik, Calea spiritului Ed. Ars Longa, Iași 1996, p. 167).

În cea de-a doua lectură (1Pt 3, 18-22), sf. Petru arată că și în timpul nostru este un nou potop – potopul păcatului – din care se mântuiesc doar acei care, ca și Noe, nemulțumiți de bunăstarea adusă de civilizația lor, și crezând în cuvântul lui Isus, își asumă riscul sfidării lumii prin construcția unei alte corăbii: Biserica. În ea se mântuiesc acei care, ca și Cristos, lasă totul în urma lor spre a construi împreună cu el o lume nouă (cf. MAC p. 184-185).

Atâta valorăm în fața lui Dumnezeu, cât ne dăruim cu iubire planului său de mântuire și devenim «ființă divină» prin post, rugăciune și pomană.

Ritul latin