În preajma unui mare eveniment, fiecare conducător simte trebuinţa unui timp de reculegere, de reflexie, în care să-şi adune forţele, ca apoi să se poată avânta în acţiune.

Cristos este împins de Duhul Sfânt, de iubirea divină, în pustiu spre a se pregăti pentru misiunea sa: vestirea Evangheliei. El lasă în urmă obişnuinţele zilnice, ritmul vieţii, legăturile de familie şi de prietenie, spre a păşi pe calea nouă deschisă prin botez şi care îl va duce la împlinirea Misterului pascal.

Evanghelia lui Marcu este cea mai scurtă, este ca o schiţă a vieţii lui Isus. Episodul de azi (Mc 1,12-15) ne este exemplu: numai în patru versete cuprinde perioada a 40 de zile şi apoi o mare parte a activităţii lui Isus din Galilea.

Faptul că după botez, când a fost proclamat oficial de Tatăl ceresc drept Fiul său iubit în care îşi află toată bucuria şi a fost uns de Duhul Sfânt, Isus se retrage în pustiu, pentru evanghelistul Marcu constituie un punct esenţial din cunoaşterea Învăţătorului şi pe care îl va urmări până la sfârşit: Isus fuge de triumfalismul mesianic.

Pustiul, pentru Isus, constituie un loc preferat: aici nimic nu-l poate despărţi de Dumnezeu; aici se refugiază când vrea să se roage (Mc 1, 35; Lc 5, 16); aici se retrage când vrea să scape de lumea prea incomodă (Mc 1,45; Mt 14,13; Lc 4,42; In 11,54); aici îi aduce pe ucenici spre a se odihni puţin (Mc 6, 31 ş.u.); aici atrage mulţimile când vrea să le dea o adevărată lecţie despre providenţa divină (Mc 8, 4; Mt 15, 33); tot de aici, ca de pe o catedră, ne vorbeşte şi nouă azi prin trei fapte: se lasă ispitit de diavol, intră în comuniune cu fiarele sălbatice şi acceptă să fie slujit de îngeri.

Pustiul mai este şi simbolul ascezei, al vieţii chinuite, dar în care se afirmă spiritul întărit de Duhul lui Dumnezeu, care poate domina materia, natura moartă: nisipul sâcâietor, pietrele şi stâncile supra-încălzite de soare sau supra-răcite de frigul nopţii etc.

Ispitirea. În primul rând evanghelistul Marcu vede în Cristos din pustiu chipul noului Adam. Tot aşa îl vede si sf. Paul în scrisorile sale (cf. Rom 5, 12-21; 1Cor 15, 21-22). Aceasta vrea să spună că Isus a venit să repună pe orbita normală planul original al creaţiei. El nu este un ins singuratic şi rătăcit în istorie, ci este o forţă care trebuie să mişte istoria din interiorul ei, conform cu planul primar al Creatorului. Prin urmare, a-i înţelege Evanghelia lui Isus numai pe plan pur spiritual şi escatoligic înseamnă o trădare totală.

Este adevărat că Isus, cu toată condiţia sa divină, afirmată deja, nu este un superman – supraom – ci un om ca toţi oamenii. Din acest motiv este supus ispitelor diavolului. Acest lucru îl arată şi sfântul Paul în scrisoarea către Filipeni (2, 6-8). Biserica, deşi este de origine divină prin Capul ei, nu trebuie să se încreadă în condiţia ei divină şi să se creadă scutită de ispitele inerente omenirii. (cf. CBL p. 1022).

Animalele sălbatice. La marii sfinţi contemplativi se constată acea relaţie pur spirituală cu Dumnezeu numită parrhesía sau liber acces la Dumnezeu, care este «sensul interior constant unit cu Dumnezeu», pe care primul om l-a avut, dar pe care l-a pierdut prin păcat. Isus îl redă celor botezaţi care caută pustiul, locul de întâlinire cu Dumnezeu şi acest «pustiu» trebuie să-l găsească în propria fiinţă, conform cu acea minunată învăţătură a lui Dionizie Areopagitul dată lui Timotei: Tu, iubitule Timotei, printr-un exerciţiu foarte riguros faţă de contemplările mistice, părăseşte simţurile şi activităţile intelectuale, toate lucrurile sensibile şi inteligibile, toate cele ce sunt şi care nu sunt; şi în deplină uitare a lor, îndreaptă-te, pe cât este posibil, spre unirea cu acela care întrece orice fel de existenţă şi cunoaştere. De fapt, prin acest efort irezistibil, şi absolut smuls din tine însuţi şi din tot ce există în jurul tău şi eliberat de toate, te vei putea înălţa spre raza supranaturală a divinităţii umbrite (TEOLOGIA MISTICA,I,1 PG 3, 997B-1000A).

Adam avea, nu numai parrhesía, ci şi kardiognosía, adică acea clarviziune care citeşte în inima tuturor fiinţelor, spre a le cunoaşte în natura lor intimă şi datorită căreia le dădea numele (cf. Gen 2, 19) şi pe baza căreia ele ascultau de glasul lui. Acest lucru nu este considerat miraculos, ci însuşire naturală a celor curaţi cu inima. Păcatul este acela care a ridicat un zid între om şi om, între om şi animale: oamenii se urăsc şi animalele se sălbătăcesc. Când însă ne curăţim interior, citim în inima aproapelui ca într-o carte deschisă şi dacă întâlnim un animal sălbatec, îl putem îmblânzi prin priviri. Nenumărate sunt cazurile în istorie în care copiii nevinovaţi s-au întâlnit cu fiarele sălbatice, care, nu numai că nu le-au făcut nici un rău, ci chiar le-au făcut bine. Kardiognosía fiind dar natural, Isus a venit să restaureze natura şi ne-a arătat cum prin botez, post şi rugăciune se poate trăi în armonie cu fiarele sălbatice.

Nu trebuie să ne surprindă faptul că Noe, având această «clarviziune a inimii» a adus şi a trăit în arcă împreună cu animalele de tot felul pe perioada potopului şi păsările, porumbeii, i-au slujit de mesageri, ca nişte îngeri (Lectura I-a).

Îngerii îi slujeau. Vede, oare, evanghelistul Marcu, în slujirea îngerească aceeaşi acţiune a porumbeilor lui Noe? Anunţă ei vestea că potopul, pedeapsa, divină a încetat prin Isus care a luat asupra sa potopul păcatelor? Credem că da.

Potopul. Curăţită de apele potopului, s-a născut o nouă omenire din iniţiativa lui Dumnezeu care a voit să intre din nou în bune relaţii cu omul şi pentru aceasta i-a oferit alianţa sa: universală şi veşnică, simbolizată prin curcubeu. Omul nou al alianţei este Noe şi familia sa, scoşi din apă, aşa cum lumea însăşi a fost scoasă din haos. Ca şi la prima creaţie, omului i se repetă acelaeaşi cuvinte: creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, stăpâniţi-l şi faceţi-vă locuinţa voastră aici. Toate trebuie să se desfăşoare în armonie şi să fie respectată viaţa, de la om şi până la cea mai mică fiinţă. Cu alte cuvinte: greşeala împotriva vieţii va fi o ofensă adusă lui Dumnezeu. Vieţuitoarele sunt aşa-zise locuri teologice, în care credinţa a descoperit acţiunea creatoare şi slvatoare a lui Dumnezeu. În faţa mulţimii de creaturi scoase din haos (din arcă), ordinea naturală se prezintă ca un dar al lui Dumnezeu. Ori de câte ori va apărea curcubelul, se va reaminti omului că lumea este în mâna lui Dumnezeu (cf. MAC p. 96-97).

După cum Noe a părăsit arca şi a pus temelia unei lumi noi, tot aşa Isus părăseşte pustiul după ce Ioan Botezătorul a fost arestat, spre a vesti Împărăţia lui Dumnezeu, pe care profetul – glasul celui care strigă în pustiu – o arătase ca fiind aproape. Prima noutate oferită de Isus nu constă în această vestire prevestită, ci în faptul că o începe din Galilea, dintr-o provincie dispreţuită, obscură, loc de întâlnire al neamurilor, adică al păgânilor în convieţuire cu israeliţii; nu începe de la Ierusalim, din capitală, de acolo unde se afla templu. Marcu arată prin acest fapt fuga lui Isus de triumfalismul mesianic, aşa cum am specificat deja de la începutul predicii. A doua noutate constă în faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este ceva supranatural, nu un «summum bonum» care s-ar putea dobândi progresiv prin propriile forţe. Realizarea ei aparţine viitorului, dar condiţionează omul prezent: dacă omul primeşte acum Cuvântul lui Dumnezeu cu credinţă, cu umilinţă şi ascultare; chemarea la «convertire», la «schimbarea vieţii», intră în orbitra acelei împărăţii care deja a ajuns, fără ca omul să fi contribuit cu ceva; şi în acest caz Evanghelia este pentru el cu adevărat vestea cea bună (cf. CBL p. 1022-1023).

Convertirea este o angajare totală, trebuie să cuprindă tot omul, tup şi suflet, nu numai în ceea ce priveşte renunţarea la păcat, ci mai ales ca o nouă orientare spre viitor, spre iubire. Iubirea l-a adus pe Isus pe pământ, l-a scos din pustiu şi l-a pus pe drumurile Palestinei pentru a vesti Impărăţia. Este foarte frumoasă afirmaţia lui Platon: Omul este atât de mare pe cât de mare îi este iubirea. Cine iubeşte lucrurile materiale este materialist; cine iubeşte muzica este muzician; cine îl iubeşte pe Dumnezeu este o fiinţă divină. Iubirea de Dumnezeu, aşadar, este cea mai bună tendinţă a sufletului omenesc. (cf.Tomas Spidlik, Calea spiritului Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 167).

În cea de-a doua lectură (1Pt 3, 18-22), sf. Petru arată că şi în timpul nostru este un nou potop – potopul păcatului – din care se mântuiesc doar acei care, ca şi Noe, nemulţumiţi de bunăstarea adusă de civilizaţia lor, şi crezând în cuvântul lui Isus, îşi asumă riscul sfidării lumii prin construcţia unei alte corăbii: Biserica. În ea se mântuiesc acei care, ca şi Cristos, lasă totul în urma lor spre a construi împreună cu el o lume nouă (cf. MAC p. 184-185).

Atâta valorăm în faţa lui Dumnezeu, cât ne dăruim cu iubire planului său de mântuire şi devenim «fiinţă divină» prin post, rugăciune şi pomană.