Predici

A venit la Isus un lepros, l-a rugat şi, îngenunchind, i-a spus: “Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”. Lui Isus i s-a făcut milă şi, întinzând mâna, l-a atins şi i-a spus: “Vreau, curăţeşte-te!” Şi îndată lepra s-a îndepărtat şi a fost curăţit. Atunci l-a trimis afară zicându-i cu asprime: “Vezi să nu spui nimănui nimic, ci mergi, arată-te preotului…” Însă acela, plecând, a început să vestească tuturor… Şi veneau la El de pretutindeni. (Mc 1,40-45)

Vindecarea leprosului relatată în fragmentul evanghelic al duminicii a şase de peste an are, în seria vindecărilor înfăptuite de Isus, ceva aparte. Leprosul l-a provocat, oarecum, pe Isus exhibându-i răul care îl face să sufere. Or, Cel care proclamă pretutindeni că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape nu poate pactiza cu impuritatea profundă pe care lepra o înfăţişează privirii. Isus, totuşi, acceptă provocarea acestui om astfel încât în loc să fie contaminat de el, îi redă sănătatea. Şi dacă îl vindecă este pentru a-i reda libertate. În felul acesta el reveni în comunitate după ce se va fi supus instituţiilor ei (constatarea preotului, jertfa pentru vindecare). Şi totuşi Isus îi interzice să vorbească despre vindecarea sa bine-ştiind că doar o viaţă corectă va reprezenta mărturia cea mai autentică a dobândirii libertăţii. În plus, oferind jertfa pe care Moise a prescris-o, el se va situa în adevăr în faţa lui Dumnezeu, care singur purifică de lepră şi de oricare impuritate… În cele din urmă, am putea observa că cel vindecat nu povesteşte atât ce i s-a întâmplat cât mai ales că el vesteşte Cuvântul. Or, această proclamare marchează fidelitatea omului faţă de Cuvântului care l-a marcat şi l-a transformat. Astfel, leprosul apare ca cel care prefigurează predicatorii evangheliei, cei care trebuie să fim noi: oameni pe care întâlnirea cu Cristos i-a transformat şi i-a purificat, oameni care vor vesti Cuvântul celor pe care îi vor întâlni… după ce vor fi evitat orice ambiguitate.

Fraţilor, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu. Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici păgânilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, după cum şi eu întru toate mă străduiesc să plac tuturor, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască. Fiţi imitatorii mei, precum şi eu sunt al lui Cristos. (1Cor 10,31-11,1)

Cât de actual este un astfel de text. Oprindu-ne şi numai pentru câteva momente asupra părţii sale finale am putea medita asupra vocaţiei creştine ca imitare a lui Isus Cristos, asupra umilinţei care nu este nicidecum un dispreţ de sine ci întâi de toate recunoaşterea celuilalt. În mod deosebit textul paulin ne invită la o reflecţie asupra libertăţii creştine. Aceasta este în mod fundamental capacitate şi posibilitate de slujire, “instrument” al slavei lui Dumnezeu şi a reuşitei omului. Ea se dobândeşte prin victoria continuă asupra noastră înşine şi ritmată de neobosita caritate creştină. Ea este respectoasă faţă de ceea ce există şi creatoare faţă de viitor.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin