Start > Ritul bizantin > Copiii: un dar pe care părinții trebuie să-l restituie lui Dumnezeu

Copiii: un dar pe care părinții trebuie să-l restituie lui Dumnezeu

1 February 2009
1,227 afișări

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro
Întâmpinarea Domnului

Primele două capitole ale Evangheliei după Luca au ca scop să demonstreze creștinilor, că Isus este Mesia, Cel anunțat de profeții Vechiului Testament. În ele se cântă și se preamărește pe Dumnezeu pentru că în sfârșit, mila Lui s-a arătat în Isus, care a venit pe lume. El a împlinit promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut săracilor și marginalizaților. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său în lume pentru ca noi să primim darul înfierii, să devenim fiii Săi adoptivi (Gal 4,4-5).

Simeon a așteptat toată viața ca să se împlinească promisiunile pe care Domnul le-a făcut poporului Său. Domnul se arată, dar nu întotdeauna respectă așteptările noastre. Cine putea să-și închipuie că marele mântuitor și eliberator al poporului, s-ar putea arăta sub chip de prunc, ce a ales să se nască într-o familie tânără și săracă?

Iubiți credincioși! Trebuie să învățăm de la bătrânul Simeon să fim oameni care știm să așteptăm. Pentru că Domnul vine și într-o clipă ne umple inima de bucurie și pace. Istoria bătrânului Simeon ne învață că speranța de a-L vedea pe Domnul nu se pierde, ci într-o zi se realizează.

Simeon se traduce “Dumnezeu a ascultat”. Spiritul Sfânt era peste el și de aceea Simeon a respectat Poruncile și s-a încrezut în profeția Domnului. Numai oamenii spirituali pot înțelege Biblia și istoria mântuirii. Brațele lui Simeon sunt simbolul “brațelor”, al așteptărilor de mii de ani ale poporului Israel, care în sfârșit primesc darul noii vieți, promise de Domnul. Noi putem aprecia marele dar al vieții, numai recunoscând că viața ne este dată de Dumnezeu.

De la bătrânul Simeon putem să învățăm că numai cine il vede și recunoaște pe Isus Mântuitorul, poate trăi și muri în pace. Numai întâlnirea cu Dumnezeu poate să ne vindece de frica morții și de imaginea falsă a unui Dumnezeu tiran și acuzator. Trebuie să credem că după moarte nu ne așteaptă prăpastia întunericului, ci sala luminată a ospățului veșnic.

În rugăciunea lui Simeon se vorbește despre lumină în sens universal, simbol al faptului că mântuirea este pentru toate popoarele.

Simeon ia pruncul în brațe și prorocește despre viitorul noului născut. Prin urmare, Maria și Iosif, care sunt cei mai apropiați oameni ai lui Isus, au nevoie de Cuvântul revelației, pentru a putea înțelege ceea ce Dumnezeu, prin Isus, a făcut pentru oameni. Dumnezeu i-a dat lui Isus misiunea mântuirii. Cine Îl va urma se va mântui, cine I se va împotrivi, se va osândi. Poporul Israel – ca de altfel toate popoarele -, se va mântui nu în baza faptului că este “poporul ales”, ci pentru că se va hotărî să-L urmeze pe Isus. Numai cine-L alege pe Isus aparține cu adevărat poporului ales al lui Dumnezeu.

Cultura noastră îi consideră pe cei vârstnici inutili. Evanghelistul Luca notează rolul lui Zaharia, Elisabeta, Simeon, Ana, Iosif și Maria în istoria mântuirii. Dintre aceștia, cel puțin cinci erau mai în vârstă. Evanghelia ne spune că sunt cei dintâi care îl primesc pe Isus și care spun mai departe și altora vestea nașterii. Primindu-L pe brațele sale, pruncul Isus a devenit mângâietorul celor bătrâni. Primind Lumina de la Dumnezeu la adânci bătrânețe, Simeon o transmite celor mai tineri, părinților lui Isus. În zilele noastre trebuie să recuperăm dialogul cu cei mai vârstnici: în timp ce îi îngrijim în ultima parte a vieții lor, primim de la ei înțelepciunea care izvorăște dintr-o lungă experiență de viață.

Prezentarea lui Isus la Templu nu este un simplu act juridic, ci reprezintă cea dintâi dăruire a Sa lui Dumnezeu Tatăl: Iosif și Maria dăruiesc copilul lor lui Dumnezeu. Prin acest gest de dăruire, de jertfire a copilului lor, părinții perfecționează în absolut jertfele de animale din Vechiul Testament. De fapt, ei îl prezintă la Altarul Templului și îl dăruiesc ca jertfă pe însuși Fiul lui Dumnezeu. Fenomenul jertfei este logica întregii vieți a Mântuitorului: El a venit în lume pentru ca să se dăruiască Tatălui, pentru păcatele tuturor oamenilor. Intenția lui Isus de a se jertfi pentru noi se va materializa în jertfa Sa de pe Cruce.

Iubiților! În acest fel ar trebui să se desfășoare viața fiecărui creștin: să fie dăruită tot mai mult lui Dumnezeu Tatăl, după exemplul lui Isus. În fiecare dimineață, zi după zi, creștinii ar trebui să-și dăruiască viața lui Dumnezeu.

Isus este prezentat la Templu după legea lui Moise. Suntem în fața unui dar reciproc: Domnul dăruiește Pruncul familiei din Nazaret iar ea îl dăruiește Domnului. Și Ana l-a dăruit Domnului pe fiul ei Samuel. Prin urmare, darurile care ne vin de la Dumnezeu: copiii, viața, calitățile personale, trebuie să le restituim Lui, dar îmbogățite cu aportul nostru. Din acest motiv trebuie să ne îngrijim atât de viața noastră cât și de cea a copiilor noștri. Sensul vieții umane stă în această dinamică de primire a darului (toate ne vin de la Dumnezeu) și de restituire a darului (tot ce facem, să facem spre mai mare mărirea lui Dumnezeu).

Fraților! Nu ajunge să îi dăruim pe copiii noștri Domnului doar o singură dată, la începutul vieții lor; trebuie mereu să-i educăm în credință. Părinții sunt cei dintâi evanghelizatori ai copiilor, începând de la lucrurile mici, prin rugăciunile pe care îi învață, prin răspunsurile ce le dau întrebărilor lor, prin vorbele care le spun și prin analizele pe care le fac în prezența copiilor. Știm despre Isus: “Copilul creștea și se întărea, plin de înțelepciune și harul Domnului era peste El”. Mult timp după aceea Isus va spune: “Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, pentru că a unora ca aceștia este Împărăția Cerurilor.” A-i prezenta pe copii Domnului, a-i educa în credință, înseamnă să acceptăm ca datorită alegerilor lor libere, să crească cu respectul cuvenit față de Dumnezeu sau chiar să traverseze cu bine perioadele de criză în credință.

Iată ce spune un scriitor spiritual: “Atunci când am făcut tot ceea ce ne-a stat în putință și nu mai putem vorbi despre Dumnezeu copiilor noștri, a sosit momentul să-i vorbim lui Dumnezeu despre copiii noștri, adică să ne ruga pentru ei, pentru totdeauna“.

În această zi în care sărbătorim “viața consacrată” trebuie să înțelegem că, copiii sunt întotdeauna un dar de la Dumnezeu, că menirea la care fiecare copil este chemat în viață este un dar, că este un dar mare din partea Domnului vocația la viața călugărească si preoțească, spre lauda lui Dumnezeu și spre binele întregii omeniri.

Simeon este simbolul credinței poporului Israel, care așteaptă cu încredere venirea lui Mesia; este constanța și perseveranța multor vârstnici, care ,prin credința lor simplă, încă mai frecventează bisericile noastre “lovite” de schimbările radicale ale zilelor noastre; dar Simeon este și simbolul care așteaptă, deoarece viața este dorință, viața este căutare, viața este așteptare. Așteptare a luminii, a mântuirii, a unui sens sfânt care să răspundă nelămuririlor și întrebărilor noastre.

De multe ori întâlnim persoane care se plâng că nu au știut să-și folosească bine viața, care au trebuit să trăiască o viață pe care nu au dorit-o și pe care nu au ales-o în mod liber, care au făcut proiecte care, până la urmă s-au năruit. Lor și nouă, Simeon ne spune să perseverăm, să credem, să înțelegem că viața adevărată este dincolo de viața pământească și este diferită de rezultatele pe care reușim să le obținem pe pământ și de visurile pe care reușim să le împlinim aici.

Personajele din această Evanghelie sunt de gen masculin și feminin, semn al faptului că întreaga umanitate are nevoie de mântuire. Maria, Iosif, Simeon și Ana sunt acele persoane care nu trăiesc doar pentru sine, ci pentru “mângâierea și eliberarea poporului Israel”, adică pentru mântuirea lumii. Chiar dacă lumea nu-i lua în seamă, ei sunt adevărații eroi ai poporului, ai tuturor popoarelor, în special pentru felul în care au trăit și pentru modul în care au știut să se deschidă Spiritului Sfânt și să-I urmeze inspirația. Ei și-au trăit viața din perspectiva mântuirii sufletului. Care este țelul vieții noastre? Care sunt lucrurile ce vă interesează cel mai mult? Munca voastră, echipa de fotbal preferată, distracția, succesul, banii, familia…? Viața unui creștin nu trebuie să se clădească în mod definitiv pe vre-unul din aceste lucruri; aceste lucruri nu pot da un sens plin pentru viața nimănui. Trebuie să știm că adevăratul sens al vieții este mântuirea veșnică: a noastră, a celor dragi nouă, a tuturor oamenilor. Oare respectăm prin comportamentul nostru acest adevăr?

Ochii mei au văzut mântuirea Ta. Cuvintele lui Simeon arată că timpul așteptat s-a împlinit: Pruncul reprezintă împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut poporului Său. În acest Copil se realizează o legătură adevărată și autentică între om și Dumnezeu, care nu este intermediată de jertfe, ci întrupată de o persoană vie, Dumnezeu și om în același timp. În acest Copil este posibilă realizarea unei noi fraternități, care nu se mărginește doar la poporul lui Israel, ci se extinde la toate popoarele; acel Copil va purifica poporul: “gândurile multor inimi vor fi destăinuite”. Adică se va manifesta adeziunea autentică a inimii la Dumnezeu și nu doar împlinirea formală, externă, a Legii.

Și Ție o sabie îți va străpunge inima: sabia este imaginea tradițională care arată Cuvântul lui Dumnezeu. Inclusiv Maria va trebui să se confrunte cu Scriptura. În această ipostază, Maria este icoana oricărui creștin chemat la o alegere personală și radicală, de a-L urma pe Cristos. Numai prin Cristos putem avea o relație autentică cu Dumnezeu, ce nu poate cădea în anonimat. Cuvântul Domnului interpelează întreaga viață și cere o implicare integrală, până la Cruce. Întreaga viață este transformată de întâlnirea cu Isus care mântuiește.

Acest Prunc va fi semn de împotrivire pentru mulți: pentru mulți învățătura lui Isus a fost o dezamăgire. Și noi avem aceleași probleme, ca odinioară poporul lui Israel: suntem în căutarea unei relații autentice cu Dumnezeu și dorim să fim purificați de păcatele noastre. Pentru noi legătura cu Dumnezeu riscă să fie un “opțional”, iar păcatul, un gând deranjant, pe care trebuie să nu-l luăm în seamă. Trăim într-un timp lipsit de istorie, în mod constant orientat înspre căutarea plăcerii la prezent și a ultimelor noutăți de văzut sau cumpărat. Trăim într-o societate fără lege, în care a devenit important să reușim cu orice preț și nu să trăim după dreptate. Mai mult, unele companii angajează juriști doar pentru ca aceștia să le ajute ca să “dribleze” legea. Însă chiar în acest timp și în această societate, Isus vine încă odată în întâmpinarea noastră ca Mântuitor. Azi dorește să trezească conștiința noastră, să intre în templul inimii noastre, să ne propună un nou ideal de dreptate și de fraternitate. Să ne purifice și să îndepărteze de la noi ceea ce ne-ar putea ține viața încătușată în întuneric. Oare ne vom lăsa convinși de El?

Ce frumoasă este rugăciunea lui Simeon, care în sfârșit îl vede, îl întâlnește pe Cel așteptat: acum este sătul, satisfăcut, acum a înțeles, acum poate să se odihnească în pace cu înaintașii săi, acum totul s-a clarificat. Viața este așa: sunt îndeajuns trei minute, care să dea sens și lumină unei vieți întregi pline de suferință, trei minute pentru a lumina așteptările de o viață. Este important să avem o inimă deschisă, capabilă, nestăpânită de durere și de suferință, care să nu fie superficială.

A-L întâlni pe Domnul, a-I intui prezența, a avea credință, de fapt, a crede și a spera, înseamnă a asculta și a aștepta, chiar și toată viața, dacă este nevoie.

Cu siguranță că este grea așteptarea, însă cu toții suntem chemați să o împlinim, pentru ca toată viața noastră să fie în așteptarea unui răspuns satisfăcător, care să ne umple inima de bucurie și satisfacție. Simeon a văzut Lumina: Lumina deja era prezentă, deja exista din veșnicie, iar el abia acum o vede și își dă seama de Ea. Credința este un moment în care mă deschid și îmi dau seama că în fața soarelui nu pot cu încăpățânare să țin ochii închiși și să spun: soarele nu există.

Să-I cerem Domnului să înmoaie inima noastră, să nu permită ca suferința sau orgoliul să ne închidă ochii în fața adevărului și a binelui care strălucește în timpul fragil în care trăim. Amin.

Ritul bizantin